Sala Lira / Clubul Phoenix

✦

În toamnă ne-am mutat la Sala Lira, actualmente Casa de Cultură a Municipiului. Noi am inaugurat, de fapt, Lira ca sală de spectacole, care, înainte de noi, fusese folosită ca depozit de mere. Mai demult funcționase ca sală de cinema, numită Tineretului, dar a fost abandonată, lucru surprinzător, zic eu, pentru că cinematograful avea mare căutare în acea vreme. (…)

Sala Lira a fost luată în gestiune de Casa de Cultură a Municipiului. Directorul, Tănase, ne-a înlesnit intrarea acolo. Mirosea a mere de parcă te aflai într-o livadă. Ne-am chemat prietenii să ne ajute cu reamenajarea. Aveam destui și talentați. Am decorat pereții cu antichități. Îmi amintesc de-o bicicletă veche atârnând deasupra publicului. Pe pânza pe care se proiectaseră cândva filme cineva a desenat – psihedelic oarecum – o imensă pasăre Phoenix (care mi se părea că semăna mai degrabă cu un păun, colorat și cu coada mare). Scena avea o adâncime de numai doi metri, iar asta incomoda trupa și ne obliga să stăm aliniați. Spectatorii urmăreau momentele de extaz ale lui Mony cu sufletul la gură nu numai de dragul spectacolului, ci și pentru că exista șansa ca Mony, din cauza freneziei sale și a lipsei de spațiu, să se prăbușească în sală peste spectatori. Ar fi căzut de la doi metri înălțime, deci cu consecințe. Cel puțin o dată pe seară, el sau stativul de microfon erau pe punctul de a cădea.

Scaunele de cinema fuseseră scoase afară. Lira devenise sală de dans. Mai rămăseseră doar câteva banchete pe margine pentru domnișoare. Phoenix-ul însă transforma serile de dans în mini-spectacole. Adeseori dansul se oprea și se privea scena. Show-ul și scena începeau să conteze mai mult, și asta își lăsa amprenta (pozitivă, desigur) asupra prestației noastre.

Cândva, înainte de a ne muta la Lira, autoritățile ne-au acuzat (și) de misticism, așa că ne-am schimbat numele din Sfinții în Phoenix (Claudiu a sugerat noul nume), iar Sala Lira a devenit clubul Phoenix. Cântam de două ori pe săptămână, sâmbăta și duminica. Lira se afla pe o străduță ce dădea în Piața Maria. La colțul străzii exista un afișier mare și solid, construit acolo de pe vremea când la Lira se proiectau filme. Acest afișier s-a dovedit un excelent mijloc promoțional. Acolo am expus fotografii ale trupei (individuale și din concert), realizate cu măiestrie de către membrii cineclubului CFR, în special de către un tip Alioșa, care a murit demult. Aceste fotografii erau mici opere de artă, arătând cu totul altfel decât pozele standard de formație din aceea vreme. Erau făcute cu imaginație, cu nebunie. Calitatea lor i-a făcut trupei Phoenix un mare serviciu. Ne-a creat un look, le transmitea celor ce le priveau că suntem diferiți.

Pe urmă au început să folosească și alții Sala Lira. Și aici, ca și la Lola, era înghesuială și uneori spiritele se încingeau. Odată am fost implicați și noi într-un astfel de eveniment. Mony, puțin pilit, s-a luat de niște golani din public care îi cereau să cânte o melodie. Golanilor, frații Circo (citit „țirco” pe ungurește), VIP-uri interlope din Iosefin, nu le-a prea plăcut atitudinea lui Mony. Au considerat că trebuie pus la punct, așa că au încercat să urce, prin culise, pe scenă. Norocul lui Mony a fost că acolo se afla prietenul meu Ionel Drîmbă, tocmai venit din Mexic, și proaspăt laureat olimpic. Ionel, viteazul, le-a ținut piept singur și fără floretă, o vreme, golanilor. Noi am continuat să cântăm. Din fericire, a apărut miliția prompt și i-a arestat pe nervoșii din Iosefin. Din punctul meu de vedere, Mony exagerase și am avut o discuție mai aprinsă cu el. Eram supărat că prietenul meu a trebuit să fie implicat într-un astfel de eveniment.

Când ne-am instalat la Lira, cântam deja împreună de mai bine de patru ani. Dar nu ne plictiseam. Am început să facem și bani, desigur nu valoarea unui salariu. Eram la fel de entuziaști ca la început, repetam și câte cinci sau șase ore odată. Eram câinoși, perseverenți și visam să devenim Beatleșii României (în ciuda faptului că Mony se identifica cu Jagger). Am păstrat același excelent dialog între noi, și gusturile noastre muzicale au rămas similare. Povestea formației Phoenix este povestea unei prietenii.

Béla Kamocsa, „Blues de Timișoara. O autobiografie”, Editura Brumar, 2010. Volum îngrijit de Tinu Pârvulescu