Trebuie să fi avut vreo nouă ani când am intrat prima dată în cinematograful Tineretului, aflat după colț. Rulau filme de război rusești – pe la jumătatea cărora ne întrebam unii pe alții cu naivitate: „Tu cu cine ții?”- , documentare dramatice despre cucerirea Everestului sau filme indiene, la care casierița sfătuia fiecare spectatoare să aibă neapărat în poșetă o batistă cât mai mare. O văd și acum pe Femeia necunoscută, privindu-și, înlăcrimată, printr-un gard de fier, fiul ajuns mare domn. Gașca de copii cu care mergeam la filme nu prea trecea pe la casa de bilete. Intrarea se făcea buluc după minute întregi de așteptare, atunci când domnul Peia, care rupea biletele, se îndura de noi și ne făcea un semn repezit cu mâna, iar ieșirea se făcea după ce vizionam cu toții același film de câte două-trei ori, în șir. Între reprezentații, în timp ce se golea sala, era de ajuns să te lași ușor în jos pe scaun ca să nu te observe nimeni.

Nu mai știu cum s-a întâmplat că cinematograful s-a închis, dar eram deja adolescentă când într-o bună după-amiază am auzit muzică. Venea din fosta sală, aflată de-a curmezișul curții vecine. Mai întâi au fost câteva acorduri de ghitară electrică, apoi ceva măsuri la tobă, după care a început piesa “Time Is on My Side”. Îmi amintesc și azi foarte bine acel moment de stupefacție și încântare: vocea era a lui Moni Bordeianu, iar trupa care cânta piesa de Rolling Stones era, fără îndoială, Phoenix. Sala, devenită de-a lungul anilor depozit de legume, primise o nouă destinație și un nume nou. De acum, în fiecare sâmbătă și duminică, Phoenix cânta la Lira. 

În acele după-amiezi, în timp ce făceam, împreună cu prietenele mele, timide încercări de machiaj, pândeam toate patru primele acorduri din curtea vecină – semnalul că puteam pleca la dans. Pe scena îngustă, trupa stătea aproape lipită de vechiul ecran, iar prin ușa care ducea în backstage era un trafic neîntrerupt. Se cântau mai mult cover-uri, îngânate de toată suflarea din sală. Compozițiile „Vremuri” sau „Canarul” erau ascultate cu religiozitate. Într-o bună după-amiază, să-i zicem de miercuri, în timp ce mă desfătam citind întinsă pe canapea, mi-a ajuns la urechi, ca o părere, sunetul unei voci. Venea de la Lira. Am ieșit pe coridor, ca să aud mai bine: Moni cânta singur, acompaniat din când în când de un acord de ghitară. Singura piesă pe care mi-o amintesc e I Can’t Let Maggie Go. Recitalul, tot mai dezlânat, tot mai tânguitor, a durat vreo două ore bune și a fost întrerupt de vocea ca un tunet a lui Nicu Covaci: „Încetează imediat, n-o să te lași distrus de o femeie!” Sâmbătă seara am aflat că iubita îl părăsise pe Moni cu câteva zile înainte. Nu mult după aceea, el a plecat în America, iar sala Lira a amuțit din nou.

După o vreme, au început să răsune regulat melodii populare acompaniate de un fel de tropăit: ansamblurile de dansuri populare repetau în sala care acum aparținea oficial Casei de Cultură a Timișoarei. Acestei case și oamenilor ei inimoși ne-am adresat câțiva ani mai târziu, cerând găzduirea unui club de jazz. Legendarul club de la ARLUS fusese interzis, dar pianistul Paul Weiner era hotărât să continue tradiția. Primul spațiu al clubului de jazz din Piața Maria a fost un apartament din curtea vecină, a cărui ușă o puteam vedea stând în bucătărie. Acolo, la etajul doi, urcau săptămânal, într-un regim aproape conspirativ, o mână de împătimiți, ca să asculte jazz la magnetofon și mici concerte live cu Paul Weiner, Bebe Jivănescu, Emil Müller, Erwin Ebel, Puba Hromadka sau Eugen Gondi, în vizitele sale la Timișoara. Peste câtva timp clubul a „avansat” într-un subsol insalubru aflat tot în curtea vecină. Printr-un nou efort colectiv s-a făcut curățenie, s-au adus scaune și mese și pianul a fost transportat în pivniță. Atmosfera avea ceva elevat și conspirativ în același timp. Lume aleasă ascultând muzică bună într-o sală neventilată, unde în mai puțin de o oră ochii începeau să te usture de la fumul de țigară.

Probabil că acesta a fost motivul pentru care clubul s-a mutat apoi după colț, în holul fostului cinematograf, aerisit și spațios, dar cu o acustică infernală. Aici aranjam în fiecare zi de marți mesele joase, le decoram cu flori și pregăteam paharele de coniac și ceștile de cafea pentru jam session. Totul clandestin, totul adus de acasă. Odată cu plecarea lui Paul la armată, doi ani mai târziu, cântările live s-au împuținat, iar în toamna aceea clubul s-a închis. În curțile din Piața Maria a urmat iar o perioadă de liniște, întreruptă doar de zvonul monoton și ritmul discontinuu al unor trupe ce repetau în sala mare. 

La vremea studenției, Sala Lira a devenit discotecă. Volumul amplificatoarelor crescuse, iar vibrația geamurilor făcea piesele de nerecunoscut. De trei ori pe săptămână, de la șase până pe la zece seara, în cele două curți se auzea doar un vuiet difuz, întrerupt arareori de câte o piesă lentă. Într-un început de vară, pe când trudeam în casă pentru examene, am învățat fără să vreau și textul unui cântec repetat obsesiv de mai multe ori pe săptămână. Cântecul se numea “Hotel California”. Era locul în care m-am visat înainte de fiecare examen al acelei sesiuni. 

*

n.r. Sala Lira este în prezent Casa de Cultură a Municipiul Timișoara, pe strada Miron Costin, nr. 2