Gara era aproape pustie. N-o observă la niciun ghișeu. N-avea timp s-o mai caute prin sala de așteptare, trenul de Oradea pleca de la linia 7 peron în câteva secunde. O voce spartă tocmai îl anunțase la difuzor. Silviu goni într-un suflet acolo. Când ajunse la linia 5, săgeata de Oradea tocmai se urnise, ultimul vagon trecu la nici trei metri prin fața lui.

Nu-i venea să creadă. Nici n-apucase să reacționeze. Trenul plecase la fix. În pizda mă-sii, tocmai azi descoperise CFR-ul punctualitatea?!

Se aplecă să-și sprijine palmele de genunchi și să urle mut în coșul pieptului.

Gâfâia. Se ridică și dădu să se întoarcă. Îi atrase atenția trollerul de pe peronul de vizavi; îl cunoștea. Lângă troller, o formă plăpândă, diafană, cu abdomenul ușor bombat. Fusese cât pe ce să nu o observe. Nici nu-și dădu seama când ajunse față în față cu ea. Totul îi părea un vis.

— N-am putut să urc, zise Ina.

— Nu te-a ajutat nimeni cu bagajele?

— Nu. N-am fost în stare să urc. Am…

Dar gura lui era deja peste a ei, brațele lui o anacondă caldă strânsă în jurul trupului firav.