În 1918 eram acasă, în Timişoara, la Şcoala de Cadeţi. Ne pregăteau să completăm rândurile ofiţerilor austro-ungari căzuţi la un pas de victoria finală. La cât ne alerga majurul pe terenul de exerciţii, am fi făcut şi doi paşi. Apoi, într-o dimineaţă ne-au pornit spre gară. N-am avut când să ne anunţăm familiile. Până atunci, fiecare batalion de marş fusese însoţit pe marginea drumului de cei dragi. La început, cu flori şi urale, apoi, pe măsură ce-au trecut anii Marelui Război, cu batiste la ochi şi ţipete. Poate era mai bine să dispărem fără public. Ajunşi la gară, în loc să urcăm în tren am fost desfăşuraţi în faţa clădirii. Asta nu am înţeles. Până au apărut ei. Dezertori, anarhişti şi alţii asemenea, cum ne-au spus superiorii. Frontul italian, spre care credeam că ne îndreptăm, se prăbuşise, lucru ştiut de mulţimea ce se apropia, dar nu şi de noi, îndopaţi cu comunicate oficiale. Poate pentru că nu mai aveau ce pierde, comandanţii s-au hotărât să ne informeze că acei turbulenţi dărâmaseră statuia generalului Scudier din parc şi se suiseră, în faţa Primăriei, pe monumentul Victoriei de la 1849, a cărui temelie o pusese însuși Franz Josef.

Mulţimea a năvălit în hotelul Coroana şi a început să-l devasteze. De pe la geamuri au zburat piese de mobilier şi cufere ce s-au prăbuşit cu bufnete seci pe caldarâm. Clienţii, în izmene, au alergat spre noi şi i-am trimis în sala de aşteptare a gării. Ofiţerii au văzut apoi că cei de dincolo îşi amenajau poziţii la ferestre, unde apăruseră şi steaguri roşii. Au ordonat să deschidem focul şi am tras câteva salve. A început să se tragă şi din partea cealaltă şi o seamă de camarazi au căzut pe lângă mine. Ni s-a cerut să fixăm baioneta la armă, pentru lupta corp la corp. Nu mi-a venit să cred că iau parte la un asalt de infanterie în propriul meu cartier şi trebuie să-mi eliberez prin luptă băcăniile şi berăriile preferate. Am înfruntat muncitori din fabricile Iosefinului, stârniţi de lozinci comuniste şi foame, militari fugiţi cu armamentul din dotare de pe frontul în degringoladă, dar şi puşcăriaşi evadaţi din închisoarea Arad. Mi s-a făcut rău când am văzut vitrinele de la Metropol făcute ţăndări şi grădina de vară vandalizată. Acolo băusem prima bere, cu tata – care şi-a amintit că odinioară pe acel loc fusese un birt numit Struţul –, apoi atâtea altele cu amicii, dintre care unul a căzut cu fruntea găurită de glonţ când am atacat baricada înjghebată la intrare din scaune, mese, cuiere-pom şi butoaie. Am priceput dintr-odată că nimic n-avea să mai fie ca înainte, pentru mine şi cartierul meu, după ce am trăit această scenă de sfârşit de lume. Şi că lumea de apoi n-o va putea lua de la început, ştergând totul cu buretele, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar la ce mai e bună atunci lumea de apoi, dacă nu uită şi nu te absolvă de trecut? Până la prânz, am reuşit să împrăştiem gloata şi să scotocim zona, casă cu casă. Când am terminat, în urma noastră zăceau zeci de morţi şi răniţi, iar piaţa gării s-a umplut din nou, de astă dată cu sute de prizonieri.