De unde să știu că nu e nimic nou în a-ți amesteca ura și tandrețea în felul de a iubi orașul de care lanțuri întrevăzute o să te lege întreaga viață? Méliusz, timișorean get-beget, a ilustrat-o la fix. Orașul pierdut în ceață e, poate, cel mai bun roman consacrat urbei, scris într-o formulă ce-i cuprinde pe Marcel Proust și pe Krúdy Gyula (cel cu Poștalionul roșu), un „proustian avant la lettre”. Ce a făcut Méliusz ar intra astăzi în categoria docufiction, dar este (incomensurabil) mai mult decât atât. Nu mă voi opri asupra modului în care scanează marginile sordide ale Canalului, la început de secol XX, locuințele din subsoluri, acolo unde pătimește Katica, verișoara sa primară, micuța croitoreasă, alături de care (și de „mașina-i cu vuiet magnetizant”) are parte de cele mai luminoase clipe ale copilăriei și față de care, datorită statutului de progenitură a unor înavuțiți de război, se simte vinovat. Responsabil l-au găsit pe autor și cenzorii comuniști în anii cincizeci, reproșându-i că a utilizat stereotipul croitoresei tuberculoase, fumat deja în veacul al XIX-lea, în loc să dea cu barda realismului socialist în burghezo-moșierime.

Tot într-o pivniță, într-un demisol de pe-aici, dar ceva mai departe de Canal, își făcea meseria în chip clandestin, pe la mijlocul anilor șaizeci, doamna Lăcră, corpolentă, voluntară, egală a clientelor sale dintr-o, aproape, elită locală. Gyusi, soțul cu două decenii mai tânăr, se arăta mai rar, stătea în bucătăria apartamentului restrâns, suferea de inimă și de plămâni; fusese pensionat de boală, doamna Lăcră îl menaja la maximum, numai pentru prieteni dacă mai repara vreo sculă electrică. Și cum știa ea să taie croiul la sarafane, la taioare și la rochii cloș sau cu pliseuri, mai rar! Apoi află că doamna Lăcră a dat în primire pe neașteptate. Gyusi, târâș-grăpiș, trăiește și-n ziua de astăzi. Are o nevastă grijulie.