Halele cu zarzavaturi din piața nouă, belșugul de salată, conopidă și verzele albăstrii, ceapa și usturoiul atârnând împletite în funii și fructele, florile în găleți mari de tablă și, învăluind toate, mirosul insinuant de umezeală și putreziciune. Bucuria de a cumpăra câte ceva din toate, de-a umple gențile cu cât puteam duce, cu tot ceea ce simțeam că-mi aparține din acel oraș.

Urma tristețea și umilința bagajelor grele și inutile, când magazinele începeau să se închidă și nu aveam unde să mă duc în orașul ce-mi rămânea străin tocmai pentru că nu cunoșteam pe nimeni și mult mai misterioase și îmbietoare decât toate magazinele, cafenelele și restaurantele deveneau ferestrele luminate ale vechilor case din centru, atât de inaccesibile. Și erau ferestre abia luminate de câte-o veioză, în umbră se întrezăreau rafturile unei biblioteci ori rama vreunui tablou și umbrele oamenilor mișcându-se în dosul draperiilor. Erau ferestre luminate albăstrui de ecranul televizorului. Erau bucătării de unde răzbătea zgomotul vaselor și tacâmurilor. Erau stațiile de autobuz cu oamenii așteptând degajați. Mi se păreau probabil așa din cauza bagajelor mele, acei oameni fericiți care nu se duceau la autogară ci acasă ori în vreo vizită. Erau cafenelele unde încercam să înghesui sub masă gențile și plasele, beam o ceașcă de cafea, fumam o țigară și, deși știam că nimeni nu mă privește, starea de stânjeneală persista de parcă hainele mi-ar fi fost mototolite și pantofii plini de noroi.

Mergând pe străzi încercam să surprind privirea oamenilor și eram gata să salut câte un chip cunoscut. Mai era o oră până la venirea autobusului. La autogară printre femeile cu traiste și rucsacuri purtând basmale cafenii și printre bărbații fumând în fața intrării începeam să mă simt mai la-ndemână. Recunoșteam de departe autobusul după un ușor hârâit al motorului. 

Tot drumul, la întoarcere, privind cum se îndepărtează luminile orașului  și cum munții acoperă întreaga vale întunecând-o, revedeam intersecția de la intrarea orașului nostru într-o după-amiază de toamnă: casele înalte ușor gălbui și geamurile ultimelor etaje reflectând soarele și mă gândeam că ziua următoare mă voi duce negreșit să-i descriu Anei acea obsedantă intersecție: mașina intrând în oraș printre fabricile și lanurile de porumb de pe marginea autostrăzii în praful subțire al amurgului, cartiere de blocuri, viaductul, un parc, și ocolind sensul giratoriu, în sfârșit, intersecția, în acea frântură de secundă întrezărindu-se străzile cetății și n-am reușit nici mai apoi vreodată să continui imaginea.