Parcul, partidul și fasolea

Locuitor al Mehalei , Victor reprezenta o ciudățenie absolută pentru că în timp ce fiecare figură cunoscută era „domn”, „uică” sau „domn” și „tovarăș” (ca în cazul  lui Ion de la “ Drumul lui Lenin”), el răspundea numai la invariabilul “ tovarășu Victor”.

Gurile pestrițe atotștiutoare spuneau că doar soția lui îi strigase o dată în curte, așa ca să audă jumate din stradă „Ia mai lasă-mă dracului cu tovarășu ăsta, că ți s-o urcat roșeața la cap.” Și copiii erau sfătuiți de bătrâni ca, întâlnindu-l pe stradă, să-i spună  „tovarășu Victor“, nu “nenea” și nu “Săru-mâna” , ci „Bună ziua“ că „Ăsta îi șef dă stradă pus dă comuniști și nu poți să știi niciodată.”

De fapt plutea o densă nebuloasă asupra „șefului dă stradă”, mai cu seamă că se auzise – nu se știe de unde – că ar fi mai mult de atâta, un soi de deputat. Nu intra niciodată în birturi: nici la LINIȘTEA, nici la OGORUL. În schimb, avea întâlniri periodice cu sectoristul, care venea chiar la el acasă: un motiv suficient pentru ca, într-adevăr, nimeni să nu încerce să-l facă “ domn” sau “uică”. 

Singura realizare a tovarășului Victor, utilă și aproape frumoasă, a constat în amenajarea unui parc de joacă, la întâlnirea a două străzi unde se forma un șpiț de pământ pe care poposeau primăvara trecătoarele turme de oi. 

Au fost convocați în amintitul loc bărbații pensionari care, după spusele lui Victor „stau cam prea mult, fără să facă un lucru folositor pentru tineret”. În după-amiaza zilei stabilite, un grup apreciabil de bătrâni cu târnăcoape, sape și arșeuri, îl aștepta mormăind pe tovarășul Victor, coordonatorul muncii voluntare. Acesta sosi surprinzător de punctual, sprinten (deși se apropia și el de vârsta stării nefolositoare), cu o greblă pe umăr și caietul de prezență în mână. Uica Floca, cârtitorul străzii, îi spuse în treacăt bunului Petru „Adică io să sap  șî ăsta să-și târâie grebla…” după care amuți, căci în urma tovarășului venea sectoristul, cu un carnețel al gospodarului destoinic.

Victor făcu o scurtă prezentare  din care reieși că tovarășul vice de la raion – absolut necunoscut măhălenților – a hotărât să aducă în dar harnicilor locuitori  ai Mehalei, un parc. S-au împărțit sarcinile astfel încât în trei zile totul să fie terminat „ca să-l putem invita pe tovarășu vice, să ne predea cadoul de la raion“.

Nimeni n-a înțeles de ce sectoristul nota în permanență. Doar același Floca spuse, cu jumătate de gură că „mă, ăla nu scrie, numa să preface, că stă rău cu scrisu și mai ține și plaivaisu cu vârfu în sus“.

Demararea acțiunii îi aparținu tovarășului Victor care, în timp ce rostea îndemnul „Acum, la muncă , tovarăși! “, izbi solemn cu o sapă în pământ. Mișcarea se dovedi neinspirată, căci un pietroi, aflat cine știe de când  sub stratul de țărână, provocă ruperea instantanee a cozii de lemn. Bătrânii tușiră semnificativ, neputându-și reține satisfacția. Unul zise în șoaptă: „Pă ăștia nici pământu nu-i vrea “. Sectoristul găsi însă de cuviință să spună „Tovarășu Victor, într-adevăr vă dați toată puterea pentru partid și oameni …”

Incidentul, văzut de unii ca accident, nu era de bun augur pentru inițiator, șușoteau bătrânii. Și nu fără să aibă dreptate.

Cu o admirabilă înverșunare, parcă pentru a șterge cele întâmplate (deși declarase de nenumărate ori că „vom lupta împotriva obscurantismului“), Victor luă o altă sapă și începu să muncească exemplar, încât până și bătrânii gândiră că „o dat strechea în șefu dă stradă”. Pentru a fi mai convingător, Victor le spuse celorlalți de unde îi vine avântul, pentru ca și ei să urmeze aceeași cale: Înainte de a veni aici, tovarăși, am mâncat o oală de fasole, așa cum m-a învățat tovarășu vice. Nu ciolan de porc ne trebuie, cum credeți voi, ăștia de aici, ci fibră, tovarăși, fasole….”. Bătrânii ascultau învățătura partidului, în timp ce, prin eforturi conjugate, terenul începea să arate, pe înserat, ca un loc îngrijit.

A doua zi veni un camion din care au fost descărcate bănci, un ringhișpil și două huțulușuri. Aceeași mobilizare exemplară îi adună pe cei din ziua precedentă. S-au săpat gropi în timp ce Victor afirma din nou că, înainte de a veni, mâncase conform indicațiilor tovarășului vice, deși începuse să-și simtă foalele.

În a treia zi bătrânii se prezentară cu pensule pentru fărbuit. Vopseaua – având nuanța iahniei de fasole, după cum observă Floca – o trimisese raionul de partid, prin tovarășul Victor . Tot ce era metal primi culoarea hotărâtă de conducere, astfel încât mulți se gândeau la faptul că Victor nu va sfârși bine cu pântecele, mai ales că din nou aduse elogii partidului care i-a dat putere învățându-l când să mănânce fasole. Către seară, primii copii au venit să se joace în noul parc, constatând că totul se clatină, căci betonul încă nu se întărise.

Oricum, inaugurarea festivă nu a mai avut loc. În noaptea care a precedat-o, tovarășul Victor, tributar unui ulcer cronic, suferi o încurcătură de mațe și muri pe masa de operație .

Soția lui rămăsese la convingerea că „ăștia i-or luat mințile. De când o fost la ședința aia, tot fasole o cerut, cum le-o zis ăla de sus.”

Bătrânii vedeau năprasnica moarte a tovarășului Victor în chip felurit. Moș Floca, spre pildă, considera că „dacă ești slab dă mațe, nu mânci păsulă goală, că stă acolo…..pui șî slană cu afumătură să lunece mai repede”, în timp ce Petru, amintindu-și de sapa ruptă, zicea că „locurile vechi îi bine să le lași în pace. Nu știi niciodată ce-i sub pământ“.

Azi locul este ca și înainte: la întâlnirea a două străzi , un șpiț de pământ pe care însă nu mai poposește nimeni.