Se spune că adevărata cafea se putea bea pe vremuri numai la „Café Royall” din Londra și aceasta era servită în stil franțuzesc Cu „lingurița” încât aveai sentimentul că te afli chiar la Paris. Tot așa se știe că, nu de mult, adică in perioada imediată după cel de al Il-lea război mondial și în cartierul Mehala se putea servi într-un mod original, nu cafeaua, ci „răchia” în canoane cel puțin tot atât de asemănătoare ca cele de la „Café Royal” din Londra. Și unde anume credeți, decât la birtul „Ogorul”* de pe strada Bărăganului, fosta Miciurin că așa era la modă pe atunci, ca și străzile să fie sovietizate.

Aici, băutura de bază era „răchia” ce se servea din „țoi” la mese de tablă cu scaune comode, în aerul îmbâcsit de fumul de țigară, încât te simțeai mai bine chiar ca la Paris. Acesta era de fapt locul de întâlnire preferat al măhălenților de toate categoriile, de la muncitorul pălmaș, până la intelectualul cel mai înalt. Ba chiar au poposit aici, pentru o seara, tinere actrițe și intelectuali străini cartierului.

Seara, când mințile se înfierbântau și discuțiile se aprindeau pentru te miri ce, și cârciumarul nu mai prididea cu servitul, în ușa birtului apărea Șușa – cobzarul. Scund, cu fața fantomatică, cu ochi cenușii veșnic încercănați și capul mare încadrat între două urechi mici, intra zâmbitor și cu o privire cuceritoare. Purta în el un suflet curat, nespurcat de moravurile vieții. Singura lui meteahnă era sărăcia și singurătatea. Nu avea pe nimeni și trăia din mila oamenilor de pe o zi, pe alta. Nici vârsta nu-l mai ajuta. Părea un trubadur rătăcit prin lume.

Ora lui de apariție era când vacile măhălenţilor se întorceau de la păscut și când crâșmarul se pregătea să pună micii pe tăciunii încinși ai grătarului. Şușa era primit întotdeauna cu aclamații și aplauze, căci el, pentru un „gât de răchie îi înveselea cu cântecele lui de lume și pahar. Paradoxal era faptul că acest Șușa era sarea și piperul localului. Cântecele lui descleșta frunțile încordate și aprindea scânteia chefliilor care se dezlănțuiau cântând la unison cântecele lui de petrecere. Toată lumea cânta și se înveselea, iar berea curgea din belșug.

Dar momentul culminant îl constituia pauza „artistului”, când Şușa era rugat de întreaga sală să spună tare cum îl cheamă. Și el, plin de veselie și emfază răspundea afirmativ. Trăgea aer adânc în piept și forțându-se, căci nu avea decât doi ghinți în gură, reușea în final să scoată un șuierat prelung ca de locomotivă sub presiune c-am în genul „Șuuuuuu…șa!”, șuierat care apoi era urmat de o ușurare totală și de aplauze și exclamații exaltate: „Ăsta-i Şuuuuuuu…şa!”

Și apoi paharele și halbele erau umplute din nou și veselia continua. Și acest mini-spectacol se repeta seară de seară, zile, luni și ani.