Coppa del mondo

Cred că fiecare copil care a bătut vreodată mingea pe maidan, între blocuri sau la garaje s-a gândit, măcar o dată, că va ajunge să dea gol într-o finală de campionat mondial sau Cupa Campionilor. Cu toții ne făceam scenarii perfecte în care, într-un final dramatic, ieșeam campioni. Chiar și acum, în timp ce dăm cu mistria pe vreun șantier, conducem un tir prin Spania, salahorim într-o corporație, stivuim pachete într-un depozit sau împachetăm chebapuri într-o șaormerie de cartier, ne întrebăm: „Ce-ar fi fost dacă…?“.

În 1993, imediat după ce am venit la liceu la Timișoara, m-am înscris la clubul CSȘ Bega din Dacia. La început a fost bine, am dat gol de la optsprezece metri în prima miuță de pregătire și deja mă vedeam la Poli, la Națională, la Mondiale etc. La primul meci a venit bunicul meu să mă vadă. Jucam pe un teren mocirlos, după ploaie și toți arătam de parcă eram la enduro în pădure. Lobda, udă și grea, îți zdruncina creierii ori de câte ori dădeai cu cornul în ea. În afară de pase lungi, pe sus, nu puteai să faci mare lucru. La un moment dat, a venit o minge spre mine și am zis să-mi încerc norocul cu un voleu. A ajuns în curtea grădiniței de vizavi, nici nu știu dacă au mai găsit-o.

Bunicul m-a așteptat până ce m-am dezechipat în vestiar și-n drum spre casă l-am întrebat cum am jucat. 

— Bine, mi-a zis el. Chiar bine, având în vedere condițiile, dar, totuși, tu ești găligan, nu te-ai gândit să încerci mai bine la baschet?

*

Prelungiri

Zorii anilor ’90, meci de baraj din promoţie în campionatul judeţean pe terenul de la CSŞ 2 din Dacia. Puţinii chibiţi din zonă se alătură celor veniţi din satele din împrejurimi, să-şi susţină favoriţii. O sticlă cu jumate de tărie de plimbă de la gură la gură. Managerul-antrenor al celor de la Cralovăţ (parcă) se plimbă vizibil nervos lângă linia de aut. Fumează ţigară de la ţigară şi dă ultimele indicaţii. Arbitrul fluieră începutul meciului. Mingea e la cei care atacă de la dreapta la stânga. Optarul alb-negrilor, probabil urmând sfaturile antrenorului hiperemoţionat de pe margine, îşi ia elan de kamikaze şi intră furtunos prin alunecare, cu ambele picioare în faţă, băgându-l în gard pe zecarul mingicar al alb-verzilor. Ambele bănci explodează instantaneu. Mijlocaşul accidentat urlă ca din gură de şarpe, cu tibia făcută varză. 

— N-are nimic, n-are nimic, uite-l cum se ţine de ălalalt picior, futu-l-aşîn gură de gunoi! Băi, bulache, ăsta-i fotbal, nu balet, scoală sus, ’te-drecu’ de jeg! urlă managerul-antrenor al alb-negrilor. 

Protestează şi ceilalţi, dar nu aşa vehement, chiar dacă jucătorul lor e făcut pilaf. Sunt copleşiţi de agresivitatea verbală şi fizică a adversarilor. Speriat, arbitrul îi arată doar galben celui care a faultat. Vânăt la faţă de mânie, managerul-antrenorul se întoarce către banca alb-verzilor şi le spune:

— Bă, de ce sunteți bulangii? Ăsta a fost fault? De ce aţi veniţi cu arbitri mânjiţi? Cât i-aţi dat lu’ gunoiu’ ăsta să ne ardă din prima? Nu vi-e ruşine? Huooo, las’ că mai vedem noi, las’ că mai vedem noi…

Zecarul e dus de doi consăteni, şontâc-şontâc, spre dispensarul din zonă. Se reia jocul. E abia minutul doi. Arbitrul îşi şterge fruntea cu mâneca neagră a tricoului supraelastic. Se uită la ceas. Mai sunt optzeci și opt de minute de iad. Plus prelungirile.