Culori din Mehala

Regretul părintelui Milan după cel dispărut se vădi cel mai pregnant la cimitirul sârbesc din Mehala.

Oficiind slujba de înmormântare, el sublinie că, prin plecarea lui Pera, toți suntem mai săraci, iar vechea biserică pravoslavnică a mai pierdut un stâlp. În timp ce cădelnița, cuviosul recapitulă, în gând, câte ștample de răchie băuseră ei împreună și constată, ajuns la capul mortului – cu o uimire de-a dreptul fățișă – că s-ar aduna un număr apreciabil de butoaie. 

Profitând de faptul că la asemenea ocazii se mai putea zice câte ceva, bătrânul Milan accentuă, printre bocetele de acum văduvei Catița, că Pera, chiar  dacă era numit și moș Floca – dar cu drag, desigur – a fost un adevărat gospodin, singurul care a refuzat să fie druje; ar fi avut chiar curajul să-l abordeze pe Tito, dacă acesta ar fi venit în Mehala noastră. Preotul își permitea să-și dea drumul la gură, de data aceasta, pentru că până și Puiu Balint era de față cu Aranka, soția lui, ceea ce constituia o garanție că nu va nota nimic în carnețelul sectoristului. 

În sfârșit, pentru ca expresia durerii să fie cât mai zguduitoare, oficiantul încheie lunga listă care începea cu “îl plâng …”, amintind de Focos, micul lătrător de la care i se trăsese lui Pera răsunătoarea poreclă ce-l și înnobilase însă ca Floca dă Mehala. Dar mirarea preotului revenea de câte ori se uita la chipul lui Pera: era verde și contrasta izbitor cu albul pernei dantelate și umplute cu talaj.

În momentul în care observă că Pera își dăduse ultima suflare, într-o dimineață de iarnă fără zăpadă, Catița se gândi că mai importante decât plânsul, sunt pregătirile de înmormântare; le chemă din vecini pe Riți și Buba, amândouă cunoscătoare în așa ceva. De fapt, toate babele se pricepeau la ce trebuie făcut, dar pentru altul, nu pentru sine. 

De cum intrară în camera mare, unde pâlpăia doar lumânarea de la căpătâi, cele două femei izbucniră aproape în cor: “Să nu aprizi becu, mă Catițo, că-l trezăști dîn morți…”. Apoi, Riți întrebă direct “Unde i-o plăcut să umble ăl mai mult ?” și răspunse tot ea “…în colț, la LINIȘTEA…te duci șî aduci un  monopol cu sirop, dublu…șî îl puni lângă lumânare…”. 

Văduva merse la preparatorul monopolurilor și șeful grătarului cu mici pe timp de vară. Deja la prima oră, domnul Ghiță își întâmpina musafirii în impecabilu-i halat alb, primit de la fratele său, brancardier la Salvare (una din băutoarele locului observă cu încântare, odinioară “ghindești că-i înjeruț, drăguțu dă el” și goli paharul cu rom). 

Catița îi relată pe scurt cum stau lucrurile și pentru ce venise; iată însă că domnul Ghită, cunoscător și el al unor ritualuri, nu împărtăși părerea vecinei Riți; dimpotrivă. În timp ce prepara totuși un monopol dublu cu sirop de căpșune, îi spuse Catiței cu oarecare îndoială în glas: “Catițo, nu cred că îi bine așa… cel mai mult i-o plăcut lui răchia aia verzuie, a voastră, dîn butoiu ăla cu doage necoapte… că dacă șî ștampla era dîn sticlă verzuie , nu știai dacă-i răchie sau zamă dă nucă…”. Continuă apoi: “Mai bine să beau io monopolu ăsta pîntru sufletu lui șî tu mergi dă-i pune lu Pera ce i-o priit mai mult…”. Catița plăti, iar după ce Ghiță zise “Dumnezău să-l odihnească”, se grăbi către casă. 

Riți și Buba munceau în tăcere; Pera era deja îmbrăcat în costumul de mers duminică la biserică și apoi la parohul Milan. Deși dinainte de râzboi, îmbrăcămintea din stofă englezească nu dădea semne vizibile de oboseală; spatele sacoului găzduise în această iarnă câteva molii, dar asta oricum nu se vedea și nu mai conta.

Catița le explică celor două cum stă treaba cu monopolul, iar baba Buba replică deîndată “Că io am vrut să-ț zîc, da te-ai dus învârtindu-te, dă parcă ăsta mai învie…așa că fă cum o zîs șî Ghiță, numa paharu să-l puni în fereastră, Catițo, că el acum îi dus…o fi pîn grajd…pîn cotăriță, da la noapte o vini ca să ia dîn răchia verzuie…o să vez tu…mâni…pă luminate…”.

Catița făcu întocmai.

A doua zi, de dimineață, verifică ștampla, dar nu i se păru că Pera s-ar fi cinstit din ea. Baba reveni însă și constată că “ba da, o fost și-o băut… numa tu, acuma, nu vez bine…”.

La cimitir, în lumina iernatică, fața lui Pera devenea parcă tot mai verde; când scoaseră sicriul descoperit în fața capelei, Milan aproape că încurcă slujba, din pricina nedumeririi. Riți și Buba o încadrau pe Catița tot mai neliniștită și ea.

“Na…? Catițo, cum îi… ?” jubilă baba printre atâtea chipuri uluite.

După ce înmormântarea se sfârși, marea cunoscătoare le explica intrigaților din jurul ei: ”Păi…la omu mort…gâtu nu-i mai mere…așa că o vinit pă-ntuneric, o luat cât o putut, da’ răchia i-o rămas în gură și pormă o ieșit pîn piele…și iac-așa s-o dus Pera dîncolo, fărbuit în ce i-o plăcut mai mult…”.

Și la parastasul de șapte ani se mai minunau unii de “Pera, mortu verde”.

Dar, nimeni dintre cei prezenți la cimitir nu putea bănui ce minune se va întâmpla peste câteva luni, la moartea fostului sectorist Balint.

Ieșit de curând la pensie, el deveni domnu Puiu și profită din plin de faptul că, în sfârșit, putea serba Paștele mâncând cât mai multe ouă fierte și colorate. Se mai nimerise și ca toate trei bisericile din Mehala să sărbătorească la aceeași dată Învierea.

Deci, Puiu Balint mâncă acasă ouă fierte, pe săturate, iar a doua zi, după ce-și stropi nevasta cu parfum Mașinuța de trei lei, porni prin vecini pentru a împlini ritualul de Luni. Către seară ajunse acasă, clătinându-se dar fericit că umpluse o desagă – mult mai mult decât în copilărie – cu prăjituri și ouă colorate. Peste noapte Puiu Balint  deveni întâi livid, apoi gălbui. Soția lui era convinsă că excesul de ouă fierte își arăta consecințele. Și Buba îi confirmă că precis e vorba de “gălbănare” de la atâtea ouă. 

În modul cel mai ciudat și neașteptat, Puiu Balint muri în a treia zi de sărbătoare. Singura care intuia adevărul era baba Buba.

O întâlni pe Riți după înmormântare; după ce aceasta suspină spunând “cum s-o dus șî Puiu, săracu…”, primi cu muțenie următoarea explicație: “Tu, Riți, io ț-aș zîce ceva, dar să nu te prind că spuni mai dăparte…Aranka m-o chemat în sara aia, s-o ajut cu Puiu al ei….era tare amărâtă că acuma când o apucat șî el să să sature cu oauă roșii, o șî murit dă gălbănare…da io știam că îi ceva în treaba asta…adică o viață n-ai mâncat că n-o fost voie ș-acuma te salț așa…cum îț zîc, io sîmțam că o fost ceva mai altcumva cu gălbănarea asta. Aranka o ieșît pân’afară și-atunci io m-am apropiat dă Puiu șî i-am rîdicat pleoapele șî știi ce-am văzut ??? cuglele ochilor i s-or schimbat în gălbănușuri dă ou fiert…cum îț zîc, Riți, sub pleoape avea gălbănușuri fierte.”

Desigur că a doua zi toți știau deja de cumplita metamorfoză ce pusese stăpânire pe globii oculari ai lui Puiu Balint, imediat după moarte. Icterul și ceea ce urmase puteau fi însă nu doar consecința nenumăratelor gălbenușuri ci, cum susținea o altă măhăleanță – fugară și ea din calea tăvălugului istoriei – și urmarea faptului că Puiu, prin meserie era dintre cei la căpătâiul cărora era mai potrivit să spui “Odihnească-se…cum poate…”.

Însă, cum zvoneau cunoscătoarele, “mai ceva trăbă să fie…”.

Și, într-adevăr, în vară, pe o căldură toridă, se arătă și a treia ciudățenie la mort. Socrul domnului Ghiță, în vârstă de 84 de ani, măhăleanț de Ardeal, își încheie socotelile cu lumea aceasta pe la ora prânzului. Celebritatea lui pornea din faptul că mai bine de jumătate din viață și-o datorase unui ritual matinal. 

În plină tinerețe, pe la 28-30 de ani, Pavel acuza insuportabile dureri abdominale. După vreo două zile de inutile răsuciri în așternut, merse la oraș, la doctor. La capătul unui consult amănunțit, diagnosticul îl cutremură în așa măsură încât uită și pentru ce venise: “trebuie să-ți tai din stomac și te vei face bine…te aștept pe săptămâna viitoare…până atunci ia prafurile astea…”.

Pavel se întoarse în sat, îi povesti și soției sale cele auzite, după care se culcă și dormi dus.

A doua zi se trezi în zori, plin de vigoare și – avea să le povestească peste timp măhălenților – decis să-și facă sănătate: luă o lingură de miere (nu prea curată, cu urme de ceară), așteptă vreo cinci minute, până o simți în stomac, apoi dădu pe gât un pahar mijlociu cu palincă mărgelată. După câteva clipe simți o destindere și o voioșie aproape nefirești. Își înhămă caii și plecă spre deal. Între un “ni!” și un “ho!” adresate iubitelor sale patrupede, tânărul Pavel avu și revelația noii sale stări: acolo, pe fundul stomacului, vin dimineața niște ființe mici, negre și rele, un soi de pitici, care-i dădeau insuportabilele dureri. Mierea avea rolul de a-i aduna pe toți la un loc, căci erau lacomi, dar și de a-i împotmoli; urma șuvoiul de palincă, fatal pentru maleficii mărunței. Ajuns pe deal, Pavel privi în zare mulțumit de soluția pe care i-o trimise “Ăl de sus” și hotărî, în sinea sa, ca, atâtea zile câte va mai avea – indiferent de întâmplări – să înceapă fiecare cu miere și palincă. Asta în primul rând pentru a preveni învierea sau revenirea răilor în stomac. Și astfel ajunsese Pavel până în vara în care se stingea după împlinirea unei vârste de invidiat.

Printre vecini și cunoștințe nu era nici un dubiu în legătură cu faptul că longevitatea lui Pavel se datora respectării cu sfințenie a ritualului început în tinerețe.

După ce îl pregătiră cum se cuvine, către seară domnul Ghiță observă ceva ciudat: din urechile lui Pavel se scursese ceva auriu, parcă era miere; trebui chiar să alunge câteva muște care dădeau târcoale deja; sfârși prin a desfășura câteva fâșii de Muscamor în jurul catafalcului.

Baba Buba veni la priveghi, ca între vecini și îl liniști pe Ghiță: nu-i nimic rău…de la mierea dintr-o viață de om, lui Pavel precis i s-a făcut în stomac ca o minge care-l apăra de rele; acum că totul s-a sfârșit, amestecul de miere și ceară s-a topit (și că-i tare cald afară) și “o curs pă unde s-o putut”.

Dintre cele trei întâmplări mortuare, marcante mai ales prin culorile vădite, aceasta era totuși cea mai firescă. 

Tehnica avea să aducă însă minuni și mai mari  în materie de farbă, pe care nici Riți, nici Buba și nici vreo altă înțeleaptă nu le mai puteau desluși. Măhălenții deveneau tot mai uluiți și muți. Cu toate acestea idei aveau în continuare. 

Domnul Aurel era inginer-șef la Ciocanul; locuia pe una din laturile pieței cu biserici, chiar în casa de pe colț și era respectat pe o întindere apreciabilă a Mehalei pentru pregătirea lui. De câteva zile se zvonea, întâi în jurul bisericii românești, apoi și pe străzile înconjurătoare că “dom’ injinieri ș-o luat o șcătulă în care să vede ca la mozi…”.

Peste câteva zile, într-o după-amiază de sâmbătă, agitația spori: din curtea domnului inginer se ridica tot mai sus o țeavă din ce în ce mai lungă, ancorată cu sârme. Apoi un bărbat scund urcă în vârful țevii și fixă o minune cu mai multe brațe din care pornea un cablu.Privitorii aflară că pe cățărător îl chema pe ungurește chiar Cica, adică Mâțu’; de altfel cineva remarcă admirativ și indubitabil că “ numa unu pă care-l cheamă așa, să poate cocoța pân’acolo…vă zîc că numele-l trage în sus…când o fost mic sigur o durmit cu mâții și l-or zgrăpțănat, sau o înghițît vrun păr dă mâț…”. 

Domnul inginer nu așteptă să fie întrebat ci le explică tuturor curioșilor: e o antenă cu care va vedea programul sârbesc de la Beograd, pe care i-l va traduce soacră-sa. Părintele Milan, aflat și el printre gură-cască, observă ca pentru sine “Înseamnă că o să-l vedeți pă Tito în fiecare seară…; proprietarul antenei se facu că nu aude. 

Baba Buba se uită prelung în susul antenei și zise doar atât: “Na, că asta nu-i mai dă mine…”.

Adevărul era că măhălenții priveau uluiți; generos ca toți domnii, Aurel puse televizorul în fereastră și îi băgă mufa de la antenă. O invazie de pureci spori nedumerirea și emoția spectatorilor, pentru ca apoi, încetul cu încetul, să apară chipul unei tinere care anunța ceva despre “druje Tito”.

Bătrânul Grigore, cel puțin la fel de cârcotaș cum fusese Floca Pera, îi scoase însă brusc pe toți din transă cu o observație demnă de luat în seamă: “da’…dom’ injinieri, oare nu să vede așa dă sur-căcăniu – să mă iertaț… –   pîntru că țava aia lungă îi ruginită? Dacă i-ați da vro farbă, sigur s-ar vedea mai bine…da’…cum credeți…”.

Apoi toți se împrăștiară pe la case; era ora prânzului, după cum o spunea și turnul bisericii nemțești.

A doua zi, pe când ieșeau din cele trei biserici, măhălenții îl puteau vedea pe domnul Mâțu  cum începe să vopsească antena, de sus în jos: un metru alb, un metru albastru. Chiar dacă gestul avea o motivație pur tehnică, anticorozivă, convingerea celor mai mulți dintre vecini, pentru început măcar, era că “mare om îi Grigore ăsta, cât îi dă bătrân…da’ tot l-o învățat ceva pă injinieru’…o să vadă de-acuma macar în două culori…”. Iar măcelarul Helmuth adăugă stârnind admirație: “Îți dai tu sama, ce-ar fi dacă o fărbuia în vreo șase feluri…?”.