Mi-am făcut bagajul. Am pus în geantă tot ce am considerat că îmi va fi necesar și am chemat un taxi, nu ambulanța, tocmai pentru a diminua, pe cât posibil, impactul emoțional negativ al ideii de urgență. Uitasem ceva? Da, am uitat să iau cu mine o carte, una care să-mi țină de frumos și care să-mi facă mai agreabilă ambianța de spital. M-am întors. Am luat cu mine cartea lui Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuși. Orice altă alegere îmi părea greșită. Nu puteam să iau cu mine decât un filosof stoic, un împărat, un suveran, un terapeut în vremuri de restriște. În situații-limită realizezi cât de mult balast adjectival e conținut în sutele și miile de cărți citite până atunci. Glasul, niciodată auzit, al lui Marcus Aurelius era acel reazem existențial de care aveam nevoie. De fapt, în situații cu adevărat grele, ne salvează oamenii, nu cărțile. Dar aveam nevoie, totuși, de o carte!

Întrețin o conversație agreabilă cu șoferul taxiului și în mai puțin de o jumătate de oră ajung la Spitalul Județean. De ce nu am ales serviciile unei clinici private? Din rațiuni practice și dintr-o oarecare dezamăgire, deși gândul de a ajunge într-un spital, fie el și județean, într-un oraș universitar cum e Timișoara mi-a ridicat semne de întrebare și a activat în mintea mea mici spaime. În fine, ajung, sun medicul chirurg și, cu ajutorul unui medic rezident foarte cumsecade, fac formalitățile de internare.

– Mergem la etajul 4, la Secția de Chirurgie II, îmi spune rezidentul zâmbind, acolo e salonul 411!

– Locul de cazare pentru următoarele zile?

– Ceva de genul…

Câteva zile, câte o vrea Dumnezeu. De acum sunt la mâna medicilor și la mila Domnului. Primii au nevoie și ei de asistența suverană a măreției divine. Ajung în salon. Totul îmi părea incredibil de bine organizat, paturi nu prea multe, doar trei, ocupate, două dintre ele, de doi domni care la momentul apariției mele dormeau. Mă instalez. Deși curat, îngrijit și utilat, orice salon de spital e, prin definiție, un mediu neospitalier, ușor alienant și, emoțional vorbind, foarte rece. Primul gest, după luarea în primire a patului, a fost activarea unui mecanism de apărare. Adică nevoia de a aclimatiza un loc străin și, cum spuneam, rece. Dulăpiorul metalic de culoare albă… simțeam nevoia să-l domesticesc cumva. Am pus cartea, ceasul de mână și cana mea de băut cu sărutul lui Klimt, pe care o primisem cadou și care, realizam atunci, avea o valoare aproape totemică pentru mine. Dintr-odată, dulăpiorul rece de lângă pat devenise ca o noptieră.