În apartamentul din Calea Aradului aveam două balcoane. De data aceasta cu vedere în față și în spate, ceea ce cumva ameliora dezavantajul de a locui la etajul 4 din 4. Balcoanele erau lipite de cele ale vecinilor de la scara cealaltă. Era vremea în care oamenii făceau rost de carne „pe sub mână” de la Comtim sau din alte surse rurale. Vecinii de lângă noi au plecat la țară și au uitat două săptămâni pungile cu carne pe balcon. Și, după ce au spălat cu dero, petele au rămas ca și cum s-ar fi comis o crimă în acel colț din balcon. O dâră murdară a amintirii.

În același balcon am ieșit inexplicabil într-o dimineață de vară, foarte devreme, mijea de ziuă. Un bărbat fura benzină dintr-o mașină parcată la scara blocului de peste drum.

Din același balcon priveam împreună cu mama, într-o zi de decembrie 89, flamele de după mormintele din Cimitirul evreiesc. Se trăgea ca la un tir din târg, iar noi priveam încercând să distingem un terorist. În acele zile, șoarecii au urcat până la etajul patru în balcoane, nouă a numărat tata în capcane. 

Balconul devenise un avanpost. Uneori era o altă țară, unde se găseau aproape de toate, sau unde visam grădini cu flori. Trebuia însă să ai grijă, să nu te apleci prea mult peste balustradă, „Pericoloso sporgersi”, așa cum vedeam în trenurile care ne duceau vara la mare și la rudele răsfirate prin țară. Toate aveau balcon avanpost, într-o altă țară, și visau grădini cu flori.