Părinții părinților mei locuiau în Freidorf. 

Nu știam ce-ar trebui să însemne acel nume. Bunicul însă îmi spunea că trebuie să fim toți foarte mândri. Pentru că și renumitul Tarzan a trăit aici. Era acel om din Africa, pe care-l cunoșteam bine de pe “interzisa televiziune de dincolo”, din Iugoslavia.

Locuiam în Freidorf, cartier al unui oraș vechi, care purta felurite denumiri: Timișoara, Temeschburg, Temišvar, Temesvár.

Bunicul îmi zicea că pe timpul războaielor napoleoniene întreaga avuție a Habsburgilor, ălora din Austria, chiar aici se păstra, în garnizoana militară de lângă Bega. Cetatea era îmbâcsită cu aur, bijuterii, diamante, tot felul de monede, farfurii aurite, tacâmuri din argint. De toate găseai aici, adăuga bunicul clătinându-și capul. N-am crezut o iotă. Bătea câmpii, îmi povestea doar așa toate astea seara înainte de culcare ca să scape cât mai repede și mai ușor de mine. 

Dar ceea ce știam eu cu siguranță, era că în stânga noastră locuia, cu familia, Ghinti. Avea vreo treizeci de ani. El era șvab. Spunea că știe și germana și șvăbeasca la fel de bine. În dreapta stătea Ati, Attila, ungur. Exact peste drum de noi trăia moșul Marko, care vorbea aceeași limbă ca mine, dar și toate limbile de pe stradă și de pe glob, și care mă aborda deseori cu tot felul de glume tâmpite pe seama cărora tot el râdea din răsputeri. Apoi Florin. El mi-a fost tovarăș de joacă. Cunoștea doar o limbă. Mai erau, tot peste drum, mai la stânga, și cei doi frați, Robi și Grasu. Ei “se certau” fără întrerupere de dimineața până seara, în țigănește.

Bunica m-a îndemnat să ies afară, să mă joc. Să-mi găsesc o preocupare. Fiindcă radioul va reporni sigur, probabil deja mâine. Ieri a murit Tito, a continuat liniștită. Gata, nimic nu se mai poate face, de asta și urlă sirenele.

Așa, vasăzică! Auzisem eu tot felul de povești despre el. Cine nu-l știa pe Tito? Doar că pe mine, el nu mă interesa deloc, nu era fotbalist. Nici nu cânta, nici bancuri nu spunea.