Așteptăm în pacea amiezii de toamnă cu lumina galben‑pai, ca alama sfeşnicului Tuşii Creaţa. Nu vine nimeni. Pustiu, undeva, pe aici, a locuit familia surorii soacrei mele prin anii şaizeci, în Freidorf, pe strada Comuna din Paris, nu departe de calea ferată care merge spre Peciu Nou şi de acolo la Cruceni, la capătul lumii. Ehe, Freidorful, despre care a’ bătrână, babi din Parţa, povestea că ţăranii din satele dimprejurul Timişoarei mergeau la un neamţ care punea la loc oasele rupte la mâini şi picioare, te pipăia cu degetele lui nemţeşti și pricepea unde‑i rupt, dacă eşti cu scrânteală, dacă ţi s‑a motocosit umărul, glezna sau orice încheietură, te pipăia cu aplicaţie şi‑i spune la cutare uină, cutare uică: „Ascultă, dumneata, ceaico (sau moşule, ori babo), ţi s‑a rupt mâna ori piciorul şi trebuie puse oasele la loc“ sau, caz mai fericit, îţi zicea neamţul din Freidorf, „ascultă, ceaico, uico, baico“ (că exista pe vremuri şi formula asta de adresare, de exemplu se zicea pe sate: „Am fost în goştie la baica Sofia“, un fel de mătuşoni bătrân), şi zicea neamţul: „Baico Sofio, nu ai os rupt, e numai scrântit“. Şi atunci, în ambele situaţii, și la caz de ruptură, şi la caz de scrântitură, urma să te chinuie neamţul ca pe Domnul Nostru Isus pe cruce, că ţi le punea la loc, oasele le aşeza în rupture lor, trăgea umărul în locaş, îţi potrivea glezna unde îi era locul, și e greu de povestit ce zbierete, vaiete, strigăte, urlete, sudălmi şi plânsete la ăia mici se petreceau în avlia neamţului, la masa acoperită cu muşama, chiar pe banca lungă de lemn, acolo se petrecea mucenicirea. Pe urmă, domnul neamţ, pe care ţăranii îl numeau Frăitoceanu (de la cartierul Freidorf venea zicerea), avea unsoare anume și te dădea cu ea pe umflătura vânăt‑neagră, apoi aducea din şofru’ nişte lăteţi anume pe care ţi‑i punea de‑a latul piciorului și al mâinii rupte și te lega cu multă nemiloşenie cu fâşii lungi de tifon până căpătai aspect de mumâie.

*

Foto: Detaliu casă din Freidorf