Directorul scutură din cap și scoase din buzunarul interior al sacoului un pachet de țigări Carpați, fără filtru. Frecă nervos piatra de la brichetă și trase cu setea omului care nu are. Speranțe, Tovarăș, liniște. Prin minte îi fulgeră o amintire pe care o păstrase ani de zile ca pe o amuletă. Tocmai ce fusese însărcinat de către Partid cu problemele de producție și ideologie la Întreprinderea de la marginea cartierului Freidorf, penultima clădire, aproape în câmp, înainte de GSDP, pe lângă care intra vântul în oraș – așa ziceau timișorenii. Intrase în biroul unui politruc, ăla era acum mare goangă pe la Comitetul Central. Fusese speriat, îngrozit, și mai transpirat decât era acum, iar primul lucru pe care îl observase erau dosarele, stivuite peste tot. Și însemnările conștiincioase pe care interlocutorul său le luase la fiecare trei cuvinte pe care le rostise. Penița scârțâise pe caietul învelit în piele neagră precum o sentință a vremelniciei sale. Dacă urma să calce strâmb, firește. Ceea ce nu făcuse până acum. Fusese de mai multe ori nevoit să se bâțâie într-un echilibru precar, ca un acrobat suit undeva sus de tot, pe frânghia subțire a ideologiei, tras într-o parte și-n alta de tâmpeniile care se discutau prin birourile sale (oameni proști, au prea multă încredere unii într-alții), fie de întrebările indiscrete ale Securității și de rapoartele pe care era obligat să le completeze. Uneori o mai îndulcea, alteori nu. De ce se mintă? Scrisese câteva note informative nu prea măgulitoare, sigur că da!, pentru că nu te credea nimeni dacă spuneai că toți sunt fericiți și că îl iubesc pe Tovarășu’ și Partidul. Dar asta era doar treaba lui, povara lui, compromisul obișnuit, vechi de dinainte de el. 

Scrumă pe jos, nepăsător la podeaua cu linoleum verde. Îi privi atent pe fiecare, din ce în ce mai furios. Apoi pe geam. La GSDP era întuneric. Probabil plecaseră acasă, pentru ce naiba să mai stea pe aici. Mai ales cu balamucul de afară, de prin Centru. Îi veni o idee.

– Bine, mă. Vă cred pe cuvânt. Nu l-ați luat niciunul dintre voi. O fi chiar așa, nu zic nu, dar eu nu mă duc dracului din cauza vreunui idiot. Și nu vă las nici pe voi. Că sunteți ai mei. Uite cum facem. 

Aruncă o privire cercetătoare, măsurându-i pe fiecare. Se hotărî și spuse:  

– Pilu, Cornel, voi doi mergeți dincolo, la Drumuri și Poduri. Nu cred că mai e nimeni, poate doar paznicul. Intrați prin spate și mi-l aduceți, probabil că tot pe la director e. Dar să nu vă vadă nimeni. Oricum e întuneric, dar să vă ascundeți bine. 

Cei doi bărbați îl priviră lung pe director. Pilu își trecu degetele prin părul brunet, des, și începu să râdă, nervos. Celălalt, mut, se uită în altă parte, măsurând contemplativ pereții. Primul spuse, chicotind sec:

– Asta nu cred că se poate. Doar nu o să forțăm geamurile pe acolo ca să furăm un portret. Nu, asta nu o să o facem. De-acord, Cornele?