Când eram copil, cimitirul nu însemna moarte pentru mine. Pe atunci îmi părea că eu o să fiu mică, bunicii o să fie bătrâni, iar mama și tata o să fie tineri pentru totdeauna. Stăteam la etajul nouă, în blocul turn vizavi de cimitirul din Calea Șagului. Pe atunci totul îmi părea o aventură, jucatul printre schelele de construcții și tomberoanele de gunoi pe unde mișunau șobolani sau urcatul nouă etaje pe jos, prin întunericul care se putea popula cu povești fantastice, în fiecare zi când se lua curentul, cu o lumânare groasă pe care o purtam în ghiozdanul de școală. Dar cea mai frumoasă aventură era când mă urcam cu tata pe bloc la lăsarea serii, de 1 noiembrie, când oamenii veneau cu flori și lumânări la cimitir. Ne strecuram pe smoala moale, printre antenele de sârmă improvizate pentru ca oamenii să „prindă sârbii” și ne așezam chiar pe balustrada de pe marginea blocului. Mi-era teamă să mă uit în jos în hăul de zece etaje și cimitirul era ca o mare de licurici la picioarele noastre, iar deasupra noastră o altă mare de luminițe. Pe atunci nu știam că și tata și bunicii vor ajunge acolo și după ani voi merge și eu să aprind o luminiță în marea de licurici la care poate se va mai uita un copil.