Flori, fete, filme și băieți

Am crescut în Timișoara cu ”stingeți lumina în boxă” și ”nu călcați iarba”. Și cu orele de dirigenție, la care am luat-o la cu liniarul peste degete. Am stat în genunchi pe boabe de porumb și pe coji de nuci și am avut număr matricol pe mâneca uniformei, 1851. Am cântat Trei Culori la 8.00 dimineața-n timp ce rodeam inelul de plastic de la cravata de pionier și-i futeam câte una-n coaste colegului din față. Acest ”gloriosul meu popor” îmi rodea mintiuca de pe atunci. Ceva nu pușca, din moment ce îmi făceam temele la lampa cu petrol și în ciorapi de lână și apoi mă îmbăiam în vană cu apa încălzită pe aragaz, în trei oale. Singurul lucru cu greutate au fost monedele alea de 3 lei, cu striații șerpuitoare pe margine, pe care nu le foloseam niciodată la jocul aruncării banilor în oglindă, la marginea blocului. La perete îi zicea. Am făcut PTP, cu maistrul care duhnea a răchie și se comporta ca o gorilă. Dar simpatic era domn toarăș Siniteanu, autenticul proletar. Am mâncat la cantină, pe bonuri de cartelă. Am fost și la Practică, la arpagică și la cartofi și la cucuruz. Și ne uitam pieziș la acele tanti de la depozit și aprozar, la locul unde se năzărea sub halatul lor albastru forma chiloților și se vedeau bucile, pe care septembrie bălea cu nuiele galbene de lumină.

Am crescut într-o familie cu ură viscerală față de Ceaușescu și cu teama permanentă a pierderii mamei, care zicea că se sacrifică, că-l omoară. Pe ușile boxelor întunecate,  administratorul – madăfacărul suprem – scria cu creta ”stingeți lumina, nu faceți risipă de curent”. Repet obsesiv acest lucru, știu. De pe atunci mi se părea de un servilism scârbos față de statul iubit, și de o cruntă îngrădire. Întrerupătoarele se furau. Același anunț stă și acuma la ușa boxei în blocul părinților mei, absolut același, scris cu marker negru. Și mirosul din boxă e același. Ei mai sunt încă printre noi. Urâți, bătrâni, plini de boli, de cangrene și prostatite, în alendeloane vechi, cu căciuli de astrahan, încă mai au acea privire defăimătoare. Câte cuvinte cheie din fosta epocă încap într-un simplu anunț: președinte, comitet, administrator. Interdicții, avertizări. Înruditele, emblematicele și omniprezentele personaje ale copilăriei noastre: administratorul și șobolanul. Nu călcați iarba, nu aprindeți lumina, nu lăsați deschis, nu chemați liftul, opriți căldura și curentul. Nu respirați, nu muriți cu voce tare. 

Sentimentul de viață la bordură când intru în scara blocului cu zece etaje al părinților, pe Șagului 31, revine și după patruzeci de ani. E duminică din nou, obosita doamnă în negru ce-și flutură catargul rupt de furtunile memoriei ca pe o dantelă. La parter se combină mirosul șobolănos din boxă cu cel de mâncarea gătită de tanti Melania, care a fost o viață întreagă bucătăreasă la cantina la Filist, adică la Colegiul Bănățean, și cu izul de dentist de la apartamentul de peste drum, închiriat. În timp ce urc la etajul 9 cu liftul către ai mei, am impresia că o s-o găsesc pe mama cum îmi face semnul de liniște cu degetul, înregistrând muzică de pe un casetofon pe altul, pe casete AGFA, care țiuie scurt când apeși pe butonul RECORD. Mă năpădesc sunetele și mirosurile copilăriei la bloc: desfacerea șirului ciorapului gri de lână când agățai vreo ladă cu cartofi în holul apartamentului fără lumină. Apoi acel zbrrr! când se aprindeau toate becurile în casă, cutremuratul frigiderului. Gecile de fâș. Trasul mucilor în gât. Sfârâitul stingerii lumânării cu degetul. Traforajul cu miros de rumeguș proaspăt la orele de PTP și vaselina de pe menghine. Ciocanul instalatorului Costea aplicat pe toată durata copilăriei pe un Renault 16 pe butuci în fața blocului. Expectorația grohăitoare a vecinului tebecist de la X, ce se auzea prin geamul deschis de la baie. Bătutul șnițelelor duminica. Foșnetul ferm și amenințător al filelor catalogului. Tacul de lemn pe harta geografică și praful de cretă de sub unghii. Ruperea minelor la creioane ascuțite, la apăsare. Închiderea brutală a ușilor tramvaiului, izbitura aia. Telejurnalul. Bubuitul plin al artexului, al mingilor de fotbal din piele. Sunetul strident și plastifiat când rodeai inelul de la cravata de pionier. Ușile de fier ale aprozarelor, târâte pe pragul ridicat de beton. Stridența sonoră din depozitele de borcane, sticle de apă minerală, bere și lapte. Se audea în tot cartierul, ca o mantra de serviciu, sunetul cheie al oamenilor de asfalt, înmenghinați în griul etern al epocii. Clicul metalic la închiderea ghiozdanelor cu catarame. Veșnica pronunțare a cuvântului vecine. Scârțâitul vârfurilor cariocilor muiate-n spirt, crăcănarea peniței de stilou, zâzâitul fermoarului de la penar. Zdrăngănitul lanțului lăbărțat la biciclete. Și fanfarele funerare încolonate pe toată ruta cimitirului din Șagului. Ce festivă îmi părea moartea pe atunci.

Și încă mai aud și sunetul cărților de 66, linse și unsuroase, cu colțurile rotunjite de la utilizare. Tronf, patruzeci de dubă, as de roșu. A zarurilor de table, jucate non-stop de vecinii fericiți și ferecați în blazarea vremurilor care aveau o singură perspectivă: de a nu știi de mai mult, de anu știi de altceva, de a nu dori altceva. O țuică acră, un brifcor, țigări Carpați și Bucegi, frunți transpirate, fețe nerase, guri pe jumătate știrbe, ochi din a căror inimă izvora o ceață albăstruie, unghii negre, tatuaje cu Maria 1981, inima străpunsă de săgeată și o ancoră. Regret că n-am plecat atunci. Doar că tinerețea n-are nimic de-a face cu mintea.

Jucam ”Flori, fete, filme sau băieți” pe băncile din fața blocului, printre șobolanii care dominau enormele containere de fier. N-aveam răbdare să aștept liftul, locuiam la etajul IX. Răsturnam scrumiera mobilă din scară, prinsă în perete și plină de mucuri, și o luam rapid pe scări. Vecinii fumau în scara blocului, din apartamente venea miros de prăjeală și murături și de aer închis. Se construia linia tramvaiului 9, am crescut jucându-mă în tranșeele alea adânci. Peste tot numai jeg și zoaie și catacombe. Frică și sărăcie. Dar nu mă deranja nimic, abia acum le văd, când mă uit în spate. Eram copil, credeam în nemurire. Am avut copilărie fericită de băiet de cartier, aveam și viața la sat, la Aranca. Două dimensiuni, una mai mare ca alta, două limbi. Familia mea avea de toate, fără să fie cu Partidul. De mic am fost mândru de chestia asta, ai mei nu s-au compromis. De ce – nu știu – ori nu corespundeau sistemului, ori n-aveau poziții, ori au scăpat pur și simplu, ori au avut coaie, nu mai contează. Însă în afara familiei era mult jeg și zoaie. 

Mi-am petrecut tinerețea în Timișoara, prin birturile Blues, Retro, Intim, Rockline 69, Creșcinii și altele, am mai apucat și Vaporu`, Cina și Bănățeana. A apărut democrația. Și bișnițarii, și alba-neagra, și piețele de haine din tomberoanele occidentale. Numai jeg în jur. Am fost tânăr, nu mă deranja nimic, credeam în iubire și în vise. Am făcut și armata în Timișoara, una de rahat, o glumă. Dar nu mă deranja nimic, eram tânăr, aveam un ciobănesc caucazian și o iubită mult mai tânără, din Cenei, și visam să plec în lume. Și-ntr-o zi să-mi cumpăr motocicletă. Tot mai credeam în iubire. 

Mi-am petrecut a doua tinerețe în Timișoara. Apoi am fost prin lume, m-am întors, am plecvat din nou și iarăși m-am întors. Mi-am luat motocicletă, am bătut țara pe două roți. Numai jeg am văzut. Dar nu mă deranja, eram călărețul universal, și încă mai credeam în iubire și-n vise. Nu-mi doream să devin poet – eram poet. Cel mai ușor e să suferi frumos. Între timp au apărut samsarii de mașini, corporatiștii, ordonanțele de urgență și capitala europeană. Cartierul a rămas la fel. Oamenii de pe timpuri au născut alți oameni care sunt la fel ca ei, ba mai nașpa. S-a născut Madăfacăru`, românașu` suprem. Încă mai cred în iubire și vise. Dar mă deranjează totul, până și faptul că nu mă deranja nimic atunci. 

Mă cheamă Borco, am trecut de cincizeci de ani și cred doar în sufletul meu mare și în minunățiile săvârșite de mine. Într-o zi îmi voi ierta pașii pentru că au fost prea mult timp desculți și mă voi opri din scris.