Rechemarea străbunilor

Stă pe ploaie, însă nu cred că va turna. Luna mai parcă a pășit cu un picior în octombrie, amurgul defrișează soarele nesigur pe el în culori tulburi. E aproape ora douăzeci, casa mă încorsetează. Mă cheamă pusta, orizontul ei din traverse de tren și motorină pe porțiunea Periam – Aranca, orizontul care se-nchide în mine ca o uliță-nfundată. Oameni și vremuri ducem în noi. Și sinele nostru, pe care, din când în când, îl dăm afară din viață. Nu doar casa mă strânge, ci și pielea. Mă cheamă și cartierul. Labirintul de ciment și noroi, garaje și tomberoane. Încalec bicicleta, iau două țigări la fir de la tanti de la gheretă, doi lei bucata. Încă se mai practică, bunele practici nu mor când vrea legea. Iau și un celular de vodcă Tazovsky, cică e bună apa din care e făcută. E pe dracu. 

Mân bițigla colo-coace în zona pieței Doina, șerpuiesc pe zecile de alei printre blocurile cu patru etaje. Apartamentele de la parter au gratii la geamuri, toate. Teii respiră a ploaie, chiar de n-a plouat încă. Cartierul e o succesiune de cetățui cu copaci zdraveni, flancate de garaje și garduri vii. Fascinant de urât e univers sculptat în beton, voluptos de urât. Un lagăr fără lacăte, în care trăiam după niște legi foarte simple: între a nu avea nimic și a nu exista în afara șablonului care-ți reducea ființa la nimic înainte ca ea să se fi format. 

Mă așez pe o bordură la garajele de pe str. Hărniciei, strada inițiatică care ducea spre magazinul Ciuperca și avea câteva ramificații spre misterioasele scurtături printre blocuri – numite intrări. Castanilor, Mierlei, Munților, Râului. Teritoriul cuprins între blvd. Rebreanu și str. Muzicescu – întregul labirint al străzilor Ranetti, Iris, Hebe, Hărniciei, Letea. Da, teritoriul. Zona. Aprind o țigare și trag un gât zdravăn de Tazovsky. E pandemie, lumea stă-nchisă în case și mă pândește de după perdelele trase. Bicicleta mea pare un cerb din păretarul copilăriei, cât e de mare și cornută. Ghidonul e ca un compas imens ce indică direcțiile de plecare de pe lumea asta: dacă ești mort în viața asta te duci la morții de apoi, iar dacă ești viu, după ce vei muri te vei duce la vii de apoi. 

Nici acum, după patruzeci de ani, nu știu ce m-a fascinat și creionat mai mult: pusta de la Aranca sau universul de beton. Hălăduirea prin zona Pieței Doina până târziu, iarna, ca în Apocalipsa, când se lua curentul, cu numărul matricol 1851 pe fâș, sau glisatul cu patinele pe Aranca înghețată, pe clar de lună, ca în Geneza. Charles Bukovski sau Jack London. Chiar de eram copii, știam că în întunericul acela de smoală cineva poate să ne fure efectiv. Pe Aranca înghețată, vedeam că, aproape de mijlocul pârâului, sau pe la stufăriș, gheața poate crăpa. Și a crăpat de multe ori, și ne pomeneam, pe înserate, în apă până la brâu, în pulovăre grele de lână, cojoace și geci de fâș, cu cizmele de cauciuc prinse în nămol, neputincioși ca animalele din Era Glaciară prinse-n mlaștinile fatale. Nu știu ce aș alege din nou. Să rătăcesc cu vaca la păscut prin lanurile de tutun și floarea soarelui prin arșița ce-mi înghimpa ochii și gâtlejul sau să-mi zdrelesc genunchii pe betoane bătând lobda cu copiii blocului la garaje. Să descind în boxele tenebroase ale blocurilor cu zece etaje, pe ușile cărora scria ”stingeți lumina”, sau să cobor în pivnița jilavă de la sat, să trag pe furiș cu furtunul din butoi o gură de vin încă nelipmezit. Sau în grajduri, la lumina lămpii cu petrol, să ajut când fată vaca, să tragem vițelul afară. În subteranele blocurilor de la oraș puțea a gaz și a șobolani, în timp ce la sat grajdurile emanau un iz puternic de amoniac, de paie cu urină și balegă. Totuși, când intrai în grajd, parcă aveai sufletul din fân. Nu știai că, precum umbra șoimului de câmp, copilăria tocmai planează spre propriu-i sfârșit. Căci în clipa în care mirările devin certitudini, copilăria e gata, indiferent ce vârstă ai avea. Chemarea satului, chemarea cartierului, ca o chemare a străbunilor, doi în unu. 

Am fumat și a doua țigare, nu știu de ce frasu nu mi-am luat trei. E bună chemarea străbunilor, a sălbăticiei, e sănătoasă. Neîmblânzirea asta, o energie curată pe care o aspiri din neîmpăcarea cu sinele. Mai degrabă e rechemarea străbunilor, căci eu îi chem, să mă-mpace cu neîmpăcarea, să fiu pe pace că-s vifor și tumult. 

Salt o pietricică pe papuc și o fac duble cu ea, reușesc trei-patru, îi trag un voleu sănătos, fix în fereastra cuiva. Un nenea își scoate capul pe geam, nedumerit. Mă plesnește rușinea și fug, ca un copil. Măgar bătrân, acum m-a apucat joaca. Mă îndepărtez rapid pe bicicletă, decortichez semințe în timp ce pedalez și cântăresc ce-mi plăcea mai mult: să cobor în bezna săpăturilor adânci la Arta Textilă când se construia linia tramvaiului 9, prin moloz și beton proaspăt turnat și fier betoane sau să-mi sângereze coatele prin tufișurile și spinii bagrinilor în cubice, în apa până la brâu, când se revărsa Mureșul, la poalele digului. Din gropile abrupte puteai ieși cu mare efort și cu julituri, iar pe malurile Mureșului puteai oricând să te afunzi în mâl pănă la genunchi, și apoi să te scufunzi și mai adânc, până nu ți se suie inima-n gâtlej. Diavolul te mână oricând spre râu sau spre fântână. Dar câteodată uită ce viață bătrână și iscusită bate ca un clopot de navă în unii copii cu chip neprihănit, ca de spiriduș. 

Mai am șapte – opt semințe și gata sejurul prin cartier. Trebuie să-mi răspund doar cu da sau nu, ca la tribunal. Când mă puneam pe cârligul ultimului vagon al tramvaiului în mers și când atârnam, iarna, pe treptele autobuzului, sau când săream în mijlocul câmpului din trenul hurducăind, înainte de halta Aranca. Să mă dau cu sania trasă de caii lui Berentz nebunu până la Secusigiu, pe ger, fără căciulă, cu urechile și bărbia spre degerare, sau să fac noaptea liniuțe cu șmecherașii din zonă pe Șagului, cu cox de la semafor, eu cu Dacia, ei cu BMW și Golf GTI. Să mă-ntorc din birtul Blues pe jos acasă, în zor de zi, fără leu-legănat pentru taxi, mahmur, drum fără sfârșit. Sau să merg la mizeul nopții la maghernița din capătul satului după țigări, pe bicicleta dezumflată, prin ceață și mocirle, drum fără sfârșit. Nu știu să răspund. Copilul de asfalt iubea satul, copilul de la țară iubea betoanele. 

S-a înserat bine, pornesc ușor spre casă, unde mă așteaptă, ca pe un camarad de armată, paharul intact cu vin roșu. Aspră și dulce inimă a veninului pentru combaterea pelinului. De cum pășesc în casă, sună mama. ”Boba, Zdravco merge mâine la sat, i-am pus ardei umpluți și langoși cu brânză și mărar, vrei și tu? Că am făcut multe”. Nu, mamă, mulțumesc, am tot ce-mi trebuie. Mai trăncănim un pic și gata, că începe meciul. Joacă Đoković, ai mei nu ratează nicio partidă. Nu, n-am nevoie de nimic, îi am pe cei doi sine ai mei și rechemarea străbunilor. 

Satul e nici pe pământ nici în cer, orașul e și în mine și în afara mea, eu la fel. Abia acum îmi dau seama că aveam două copilării și că ambele mi s-au potrivit de minune. Câmpia e și astăzi tăiată-n două felii egale de aizâmbanul ce curge pe calea ferată ca pe o spinare de oțel al unui șarpe de casă, iar teii din cartier încă mai miros a ploaie tânără, de mai. În pustă au secat canalele și viile s-au uscat, iar din cartier au dispărut barele de bătut covoare și depozitele de sticle și borcane. Am rămas doar noi, prizonieri într-un timp care curge în sus.

Da, e bună chemarea străbunilor, a sălbăticiei, e sănătoasă. Neîmblânzirea asta, o energie curată pe care o aspiri din neîmpăcarea cu sinele. Și va dura încă mult. Îmblânzirea vieții și a sinelui e o misiune imposibilă și imorală, un act de vulgaritate. Nu, nu și nu! 

(Foto: Borco Ilin, din seria „Timișoara, Zero Photoshop”)