Conduc, deci exist!
Marea mea călătorie inițiatică s-a dovedit a fi totul altfel decât mi-o imaginam. Nu, nu m-a atras niciodată Tibetul sau India, sau câteva luni în mijlocul triburilor pierdute din Amazonia, sau mistica relație cu deșertul saharian, într-o prelungă experiență de viață de beduin. Nu, spiritualitatea mea nu e la cotele alea, mi-a ajuns, deocamdată, non-viața pe vasele de croazieră pe Mediterană, povestită ultra laconic în ”Jurnalul de pustă”. Mai degrabă voiam să străbat cu motocicleta prăfuita Californie și zonele aride din New Mexico, sau să-mi dau drumul cu barca pe Mureș, de la izvoarele lui până la Aranca, să scriu o carte despre viața pe apă fără să pun piciorul pe uscat pe durata expediției. Sau să merg cu Păpădioara pe traseul El Camino, ceea ce probabil vom și face.
Însă, văd că de ceva vreme treaba stă altfel. Conduc prin Tm, și conduc, frate, și nu se mai termină. Golfu lu Bunu, bolidu negru 1.9 tdi zboară peste nebunie. Consumă puțin și nu se strică, e bestia mea de nădejde până vine vremea calului de fier. Ascult West City Radio, știu toate clinicile și hotelurile din Tm. E plin de sfinți pe drum, așa că-i depășesc, driblez, fac anarhie cu monstrulețu meu. Mai întâi, aici e Sfântul Avarie – de la mămicile mai tari ca Google care pun cotețu pe avarii oricând și oriunde-și debarcă și îmbarcă cvasi-zeitățile numite odrasle, până la livratorii de produse pentru patiserie, materiale de construcții, șoferii grași cu șepci slinoase și salopete molozuite, curieri și taximetriști. Apoi mai e Sfântul Semafor inteligent, care-i prost de bubuie, numai cum trebe nu merge, ai undă verde doar dacă ești daltonist. Mai departe, orașul e devastat de lucrări pe artele mari – căci toate au devenit acum artere mari, nu doar cele mari. Artele au devenit ieșiri, ieșirile au devenit intrări – spre Giroc, Șag, Moșnița, Dumbrăvița, Aradului, Torontalului, Freidorf, Plopi, Remetea etc. Apoi, aici e sfântul Tranchilie. Indiferent de culoarea semaforului sau de gradul de aglomerație sau degajare a șoselelor, oamenii conduc de parcă tocmai li s-au scos perfuziile sau au ieșit din anestezie generală. De regulă, Sfântul Tranchilie are mâna pentru semnalizare amputată, ochii dispuși lateral ca la găină și o masivă durere-n cot. Dar eu conduc, conduc, deci exist, rup fâșul orașului cu torpila mea neagră, conduc, conduc! Asta-i my beloved Timișoara, asta-i paralizia mea sfântă. Ocolindu-i pe sfinții de rangu doi, cum ar fi cocalarul, idiotul, autobuzistul tupeist și vătmănița jmecheră, poliția locală, trotinetiștii livratori de mâncare și motocicliștii donatori de organe, bicicliștii fantomatici și băbuțele acrobate care se bagă să treacă strada pe linia de tramvaie unde-i nu există nici măcar semafoare neinteligente, fix când s-a pornit din toate direcțiile tot ce are două, patru sau paișpe roți – dăm de Sfântul Barieră spre Pădurea Verde. Ăla da, ăla-i șefu peste ceilalți, neamu neamurilor. Trenul trece din zece-n zece minute, sute de mașini sunt paralizate pe zona Gara Mică, UMT, Continental și fostul Ștrand al Tineretului. Blocajele se-ntind pe străzi întregi, până pe Take Ionescu, iar Demetriade-i full-fulache, spre Mall- Kappa – Lipovei să nu zic, timpul își trage și el însuși barieră.
Dar eu conduc, conduc și stau pe loc, asta-i condiția mea spirituală, asta-i călătoria mea inițiatică, în bolidul meu negru și cu West City Radio. De douăzeci de ani n-am auzit piesa Gloria de Laura Branigan, dau la maxim, fumez, cânt, de fapt urlu și mă bâțăi, ca un adolescent care crede că nu-l vede nimeni. Aștept la barieră, cânt, se termină Gloria și vin reclamele cu optica Eugen și Ibis Timișoara Center, apoi o clinică pentru hemorizi și Sky Rooftop resaurant. Trec zece mașini și barieara cade din nou, n-am reușit de data asta. Am și uitat oare mă duc spre Muzeul Satului sau plec de acolo. Nu contează, conduc, deci exist, chiar dacă stau pe loc și ziua se duce naibii, exist, exist la volan, volanul e doar un cerc cu care-mi învârt destinul în loc ca un câine care vrea să-și apuce coada. Acum cântă Queen – Radio Ga Ga, eu sunt deja departe, văd gâștele de pe islazul Arancăi cum trag plapuma de lapte peste cerul pustei într-un august ars de viu, ga-ga,ga-ga, oh, radio ga ga și Lady Gaga și eu, veșnicul inițiat la volanul bolidului negru pe care scrie cu cerneală invizibilă ”anarhie pentru Timișoara”. Și iată clipa de aur a unei inițieri mai vechi – pe o motociclet, mă depășește, de fapt, toată coloana – Ilie Morcov! O, da, ooo, daaa, fk, yeah, a reapărut prădătorul natural a tot ceea ce-i nașpa-n lume, prietenul și sosia mea, madăfacăru suprem, sigur o să ne revedem fix când trebe. Conduc, deci – exist, am și uitat încotro mă îndrept și ce am de făcut, dar nu contează, conduc, îmi mân cireada obligațiilor neterminate până la asfințit, parcă conduc o oaste oarbă spre prăpastie. Mân, accelerez, virez, aștept, ascult West Side Story la radio, fumez, barierele cad una după alta precum fluturii de fier, precum osândele, orașul moare din nou, prima floare de mac înflorește printre traversele te tren cu inimile fierte-n motorină, oțelul țiuie mut.
Nu mai sunt, nu mai exist – dar, conduc!
Foto: Borco Ilin
