După câteva luni, era probabil o sâmbătă, m-am trezit mai devreme ca de obicei. Ai mei mi-au zis să mă îmbrac pentru că urma să mergem în piața de vechituri. Ceva era în neregulă, un sentiment de nesiguranță, cel al dezastrului, mi s-a cuibărit în stomac. În hol, la ieșire, într-o sacoșă de rafie am zărit îngrămădite, unele peste altele, vechiul nostru aparat foto Leica, proiectorul de diafilme, câteva viniluri, sculele de metronom ale lui taică-meu și luneta mea. 

Drumul prin Mehala, pe străzile desfundate, a fost mai lung ca altădată pentru că niciunul dintre noi nu a zis nimic. Țineam pe rând sacoșa de rafie, care, foarte straniu, era mai grea decât suma tuturor lucrurilor adunate în ea. Se vedea după cum părinții, cu umerii lăsați, se tot chinuiau cu ea. Când am ajuns, maică-mea a scos o pătură și a întins-o pe jos alături de alte pături și cearșafuri care erau deja acolo, ocupate de obiecte similare cu ale noastre. Taică-meu a aranjat frumos vinilurile, aparatul foto, sculele lui, fără de care nu avea cum să meargă la serviciu, iar la sfârșit, cumva rușinat, a pus și luneta într-un colț. Am dat să o iau, dar mi-a zis să o las unde era.

Timp de câteva ore ne-am prăjit la soare. Oamenii treceau pe lângă noi, se uitau la ce aveam expus, se uitau la noi, la mine, și apoi plecau mai departe. Prins cu capul în nori, holbat către stele, uitasem să privesc în jur. În acea sâmbătă am înțeles de ce carnea de la prânzul de duminică fusese înlocuită cu soia, mult înainte ca acesta să fie gourmet, iar untul și salamul din sandvișuri cu margarina. Sau de ce părinții mei, care de ceva vreme erau mai tot timpul pe acasă, nu mai stăteau cu mine pe balcon. Nu mai priveau stelele și luna, nu mai puteau visa alături de mine. 

Taică-meu și-a vândut sculele de care nu mai avea nevoie. Am vândut și aparatul foto. La final a apărut și ceva burtos care a luat luneta și a întrebat dacă se vede departe. „Până pe Lună” i-am răspuns. Probabil i-am părut simpatic pentru că a cumpărat-o, mulțumit de el, și a plecat. Ne-am întors acasă și, deloc straniu, sacoșa, acum aproape goală, mă trăgea și pe mine de umeri, în jos, departe de cer.