În piaţa Bisericii Millenium i-am ajuns din urmă pe evreii ortodocşi, îmbrăcaţi exclusiv în cămăşi albe, costume negre şi purtându-şi capetele acoperite. Ştiam de la bunica de existenţa lor, dar nu întâlnisem până atunci vreunul. Am trecut pe partea cealaltă a străzii, cumva ruşinat de seriozitatea lor şi motivul pentru care mergeam eu în sinagoga lor.

Privindu-i vorbind liniştit în lumina însorită a dimineţii am avut pentru prima dată sentimentul că oraşul meu nu era doar un banal burg din câmpia Europei Centrale, condus de comunişti plictisitori şi decorată de clădiri purtând nevroze habsburgice. Timişoara era cu nimic mai prejos decât cetăţile Orientului sau de porturile cosmopolite ale Americii de Sud, pe care atunci o ştiam doar din cărţi, unde se întâlnesc multe din neamurile şi credinţele din cele patru vânturi şi de unde pot pleca poveşti care să cutremure întreaga lume. Ca toate metropolele, oraşul, „municipiul”, cum îi spuneau de ceva vreme tovarăşii de aici, nu avea doar o istorie ascunsă, ci şi germenii umani care să-i permită să spere că nu era ruptă de prezentul mare, de ideile şi speranţele care bântuie lumea mare şi bună.

Eram un loc în care s-a jucat marele teatru al istoriei, nu doar un burg provincial.

De fapt, atunci mi-am dat seama şi eu că pot face mai mult decât un liceu bun, să descarc buşteni pentru oamenii din vechile case ale oraşului ori să visez cu ochii deschişi, fără să fac nimic, filosofând cu o bere în faţă pe marginea Begăi. 

Gal mă aştepta la colţul străzii, îmbrăcată sobru, într-o fustă gri închis, o cămaşă azurie şi un taior de aceeaşi culoare cu fusta. Dacă am fi fost la Paris, ai fi putut jura că o îmbrăca Coco Chanel în persoană. Şi-a dat cochet ochelarii de soare jos când m-am apropiat de ea şi a păstrat o mică şi cumsecade distanţă de mine când m-a salutat.

De-a lungul timpului, am încercat să îmi amintesc cu de-amănuntul ce s-a întâmplat din clipa în care ea m-a salutat şi până ce mi s-a părut că Dumnezeu a trecut prin vitraliile etajului*, descompus în culori şi recompus într-o lumină albă, ingenuă şi sexuală, în acelaşi timp, asupra lui Gal. Dar nu am reuşit niciodată şi, când mi-am dat seama că, insistând, nu voi face altceva decât să îmi forţez imaginaţia să îmi înşele amintirile creând scene care nu s-au întâmplat niciodată, am renunţat.

Gal stătea dincolo de culoarul din mijlocul sălii, picior peste picior, cu mâinile împreunate în poală. Ştiam că nu o pot privi decât fulgurant fiindcă oricare dintre perechile de ochi care nu erau atât de absorbite ca mine de a admira fiecare imagine care mi se arăta puteau să observe privirile mele indecente pentru „profesoara” care mă adusese acolo fiindcă elevul ei avea nevoie să se documenteze pentru un eseu. Oamenii, mai ales doamnele, de-abia aşteaptă să prindă un capăt de aţă al unei poveşti romantice, mai ales una interzisă, pentru a bârfi şi, până la urmă, a pune la stâlpul infamiei personajul feminin al acelei poveşti. Pentru bărbaţi, întotdeauna e mai simplu să iasă cu imaginea neşifonată din asemenea istorii, ba chiar, uneori, cu o aură de mari cuceritori. Până la urmă, indiferent de naţia căreia îi aparţin sau de locul unde trăiesc, istoriile condimentate cu dragoste, mai cu seamă trupească, dau loc discuţiilor şi exagerărilor necesare pentru a stârni emoţii ascultătorilor şi, de prea multe ori, revolta tocmai a celor care au săvârşit păcate şi mai mari.

* n.r. este vorba de vitraliile de la etajul Sinagogii din Fabric