Tramvaiul opri în Piaţa Traian. Coborîră, „1 roşu“ porni mai departe, unindu-şi şinele cu „1 negru“ din dreapta şi cu 4 şi 6 din stînga, Ileana se repezi spre măcelărie, unde se vedea o forfotă de oameni înghesuiţi de-a lungul străzii, unul în spatele altuia, şi doar el rămase pe loc.
— Ceau! îi aruncă fata.
Piaţa Traian era plină de lume la ora aceea a după-amiezii – cinci, cinci şi ceva. Ca de obicei, pătratul larg al pieţei propriu-zise, acoperit cu macadam, rămăsese pustiu, dar în jur, pe lîngă clădirile scorojite din piaţă, cu frontoane, balcoane şi loggii gata să se dărîme, dar care mai păstrau fragmente triste din frumuseţea lor imperială, treceau în toate direcţiile oameni de toate vîrstele şi cu toate grijile. Mulţi, îmbrăcaţi ponosit, cu haine de culori închise – „suferitoare“, cum se zicea –, se grăbeau fie spre staţiile de tramvai de la colţul pieţei şi de pe străzile alăturate, fie prin magazinele de la parterul clădirilor vechi, unde intrau şi ieşeau destul de repede: acolo unde nu era coadă nici nu merita să stai prea mult. Înălţă capul şi văzu într-o parte statuia ruginită a zeului Mercur, cocoţat într-un echilibru precar, cu un picior în aer şi unul pe o bilă mare, pe clădirea cu două etaje din colţul din nord al pieţei, înroşită de ultimele raze ale soarelui. Dar privirea îi fu atrasă de doi puşti cu freze punk, aflaţi aproape de el, în faţa gheretei galbene a dispeceratului de tramvaie. Cei doi aveau un aer umil şi îşi plecaseră capetele cu părul înfoiat, cu şuviţe ţepoase şi galbene, pe care naiba ştie cum reuşeau să şi le facă (poate cu bere?), iar în faţa lor un bărbat gras, cu o haină de pînză de cort maronie şi o şapcă în carouri, le spunea ceva pe un ton ameninţător. Controlor de bilete, îşi dădu seama Vlad. I-a prins pe fraieri fără bilet. Au cam belit-o şmecheraşii, se gîndi şi în acelaşi timp îl învălui o nelinişte vagă. Putea s-o păţească şi el oricînd. Putea s-o păţească şi azi. Controlorii, miliţienii, profesorii, părinţii, chiar şi oamenii din cartier sau de pe stradă, toţi le căutau pricină şi de toţi trebuiau să se ferească ori de cîte ori voiau să se bucure şi ei, să se simtă altfel, să facă altceva. Să se simtă liberi, ăsta era cuvîntul. Amărîţii ăia doi mergeau garantat tot în 2 Aprilie. Iar acum grăsanul ăla le-a tăiat tot cheful. Cît naiba era amenda, o sută de lei? Două sute? De fapt nu era treaba lui. Să plătească dacă au fost fraieri.
Se întoarse şi o apucă pe străduţa îngustă care ducea spre fabrica de bere şi spre clubul 2 Aprilie. De ce naiba-i zice aşa? se întrebă. Probabil era vreo dată importantă, ceva cu Ştefan cel Mare sau cu partidul comunist. De ce nu-i zicea 1 Aprilie? se hlizi în sinea lui. Adică 2 aprilie era ziua proştilor care se prind că-s proşti… sau cum? De fapt ce conta? Ajunse în cinci minute şi plăti biletul, ciulind urechile în timp ce se scotocea prin buzunar. Înăuntru se auzea muzica vibrînd. Pieptul i se umflă şi i se încălzi, ceva îi pulsă ameţitor în gît şi în cap, iar prin braţe îl trecu o furnicătură plăcută.
Doar că, odată ajuns în club, se simţi inconfortabil, ca şi cum ar fi intrat nechemat într-o casă străină. Era singur. Roti privirea prin încăperea lungă şi înaltă, luminată de nişte becuri mari, galbene, de parcă ar fi fost o sală de şedinţe. Mda, nu era cine ştie ce disco. Aici se dansa ca la balurile de la sat. Da, în 2 Aprilie plutea un aer rural, de ţărănie care vrea să se occidentalizeze. Pe podelele de scînduri dansau şi se agitau vreo sută de fete şi băieţi hotărîţi să se distreze, indiferent cum, grupaţi în cercuri mai mici sau mai mari, iar scîndurile geluite se îndoiau sub tălpile lor, lăsînd să ţîşnească dintre îmbinări valuri mici de praf. Undeva în fundul sălii se vedea un podium înalt, cu două perdele vişinii trase pe margini, unde erau instalaţi doi bărbaţi cu sculele de muzică: două magnetofoane, o staţie de amplificare cu două boxe înalte, negre şi prăfuite, puse alături pe podium, şi o grămadă de fire înşirate pe podea, sub picioarele DJ-ilor – dacă cei doi puteau fi numiţi aşa. Îşi aminti de căminul cultural prost zugrăvit şi cu tencuiala gălbuie căzută din satul bunicilor, unde văzuse o dată o piesă de teatru jucată jalnic în sîrbeşte de nişte actori amatori, veniţi dintr-un sat din Iugoslavia. Un teatru murdar, îi trecu lui prin minte. Un teatru murdar, dar cu muzică. Şi cu fete – totuşi cu fete. Se mai uită o dată prin sală, unde reperă cîţiva militari în haine kaki, dezolante, şi cu bocanci grosolani în picioare, care băteau podelele pe ritmul muzicii cu o bucurie sălbatică, roşii la faţă şi încordaţi. Apoi zări într-un grup vreo trei băieţi de la el din zonă, din cartierul UMT. Îi cunoştea vag, dar îndeajuns cît să se apropie de cercul lor şi să intre în el, salutîndu-i cu un zîmbet. Doi dintre ei îi răspuseră înclinînd capul, în timp ce continuau să-şi onduleze şoldurile şi să fluture mîinile pe o melodie a celor de la Wham! care îi plăcea, dar aici parcă nu suna deloc potrivit: Wake Me Up Before You Go-Go.
