Eram de-o zi la primul dintre Nokii,
cel ce-mi ieșea din Levi’s mai ca un
palat, în trei, din Băile Neptun,
3 August, când Traian pusese ochii

pe ce suna prin buzunarul meu
ca Santa Margareta pe acolo,
de Miklós tér, în Cinema Apollo,
intra, precum o stea la matineu,

cu Johann „Gianni” Salvator și Milli,
Ludmilla Stubel, după nume ștolț,
în Casa Arhiducelui, cu bolți,
Palatul Kunz, cum îl știau edilii,

lăsând în urmă Țara (lor) de Foc
și Patagonia, Palatul Székely,
și celelalte toate-n pragul strechei:
Haymann, Anheuer, Steiner, la un loc. 

Visam că-n Art Nouveau iubirea i s-o
fi pus în gips habsburgului „John Orth”:
un vas mobilul îmi părea, în port,
și buzunarul drept, Valparaíso.

Iar pentru ele chiriașii noi
mă urmăreau, de sub Secessionul
Contesei Mirbach, cum treceam ring-tonul
pe clopotul Mileniului în toi,

ca să recad în fața Ștefaniei,
la Casa cu Maimuțe, pe un gând:
Mercur, peste Palatul Fiatska stând,
ca-n Szarvas/Hirschen, duhul farfuriei

și-n Marokkaner spuma cât un cer
de vară secetoasă peste halbe —
să tot mai cauți pe sub șorțuri albe
o blondă rece, tinere berber! —,

e miercuri pentru centrul săptămânii
și ce-a fost Hautplatz, marți, pentru comerț,
ori Casa Duschnitz pentru joi — un șperț
luat de Baron să-și mângâie stăpânii

de-apoi: pe Iosif Szobovici și-a lui
pereche ce privea spre Obeliscul
cu Cruce, din fereastră, -n timp ce discul
cu Fabricul se învârtea în cui,

ca să danseze, în Palanca Mare,
cu Városliget Sinagoga sau
Biserica Sârbească, in dem Pfau,
același vals catolic nici prea tare,

nici prea încet în difuzorul din-
tr-o hartă-a lui von Mercy, cu echere,
la un compas de Fabrica de Bere,
de unde, bune, lucrurile vin.