Strada Sfânta Rozalia

✦

Din Bălcescu, cu drag (fără backpack)

Întoarcerea de la aeroport către casă a fost mereu diferită ca vibe. După prima escapadă la Londra, când am reușit să zburăm și noi ca românii, fără viză, aveam impresii de Rushdie. Eram și eu un copil de la miezul nopții, zburând deasupra norilor, imaginându-mi o Timișoara post-londoneză greu de digerat. Mai greu a fost după prima Indie, când, după un an de ucenicit prin firme în Pune, de backpacking prin Rajasthan și alte aventuri de Goa, Timișoara, mai ales Bălcescu, mi se părea un fel de stațiune de tratament: un tratament de oblojit răni de aventurier care își dă seama că nu e chiar atât de aventurier pe cât se credea, și nici chiar așa de călător pe cât ar fi sperat. Așa că întoarcerea pe strada Sfânta Rozalia era mereu un fel de punct terminus, de unde nu puteai decât să planifici următoarea fugă. Sau următoarea odisee transcontinentală. Cu toate astea, nu perioada aceea mitică a copilăriei m-a lipit așa de tare de Bălcescu. Nicidecum. Am crescut în zona Stația Cluj, zona Olimpia. Cumva, cât eram mică, spitalul Județean părea așa de departe, la fel ca defunctul Stadion Dan Păltinișanu, încât nu mă raportam la acei mastodonți ca fiind “din zona mea”. Pentru că “zona mea” (tarkovskian vorbind, toată generația mea începându-și viața intelectuală cu Stalker) erau vecinele Kelemen, de pe strada Craiova. Zona mea, un pic industrială, un pic muncitorească, cumva centrală, dar nefăcând parte din cartierele “cu poveste” ale Timișoarei, era intervalul strada Anghel Saligny – strada Craiova, unde ne rupeam mâinile căzând din caișii vecinilor plecați în Germania, unde săream elastic în campionate, până ni se rupeau sandalele “Lambada”, unde coboram în atelierul vecinului sculptor ca într-un spațiu interzis, știind că nu aveam voie să atingem lucrările, unde ne strigau părinții peste gard, să mai trecem și pe acasă. Acela era cartierul meu: între liniile de tramvai și zona de ștranduri ISIM (Institutul de Sudură), unde aveam intrare gratis, tot datorită vecinilor. Din acea atmosferă de Timișoară post-comunistă, la un moment dat, după acea primă Indie, am vrut să ies din cartier și nu știam dacă să plec mai departe sau să mă mut câteva străzi “mai sus”. Așa am ajuns în Bălcescu, pe Rozalia, blocul de lângă canisită, de unde nu am mai plecat și unde mă întorc după toate drumurile de la aeroport. Aici mă salută vecinele cu “Servus” iar Scârț-ul e baș peste parc, ca să nu mai zic că mi-s la doi pași de facultă. Câteva repere, un parc cu copaci mari, vecini care-și plimbă câinii și un pic de calm, fără pretenții de big city life, dar cu iz maxim de Banat. Și-i bine așa. Mai nou, abia aștept să mă întorc acasă, să mă așez la mine pe balcon și să orice, doar să știu că-s la mine în Bălcescu. De aici nu mă mai dă nimic afară. Astăzi mi-am pus și aer condiționat. Noi să fim sănătoși. Numai bine… Pe curând!

Manu Anghelescu, 2026, în continuarea cărții „În căutarea fericirii (Jurnal de călătorie în jurul lumii), Editura Brumar, 2012.