Printre amintirile de top‑zguduitor ale revoluţiei din Timişoara, una mi‑a rămas întipărită în memoria afectivă pe vecie: strigătul – trecerea eliberatoare de la tăcerea asurzitoare din 15 decembrie 1989 și până în după‑amiaza zilei următoare din faţa casei pastorului László Tőkés. O tăcere care mi‑a marcat tinereţea, copilăria, discuţiile cu jumătate de gură, ascultarea la ceas de noapte a postului de radio Europa Liberă, totul acoperit de vacarmul, mereu acelaşi, al propagandei de partid și de stat. Aşadar, trecerea de la tăcerea „aceea“ a trecutului la bucuria, eliberarea, nebunia stării de ieşire din ham și chingă a strigătului din stradă – strada mereu tăcută, mereu oarecare în indiferenţa ei de ani de zile, când strigam muţeşte doar în gândurile noastre pe când o străbăteam în căutarea unei sticle de lapte.

Și acum, deodată, eliberator, nebun, halucinant, ca o întâlnire cu extratereştrii, STRIGĂTUL! Unic, ireversibil, dărâmător, punând hotare şi despărţind lumi, declanşând prăbuşirea tăcerii vinovate şi complice, vălul minciunilor uneori atât de iscusite și de convingătoare, încât mă gândeam că poate așa o fi, că poate nu pricep, că, vezi bine, nimic nu se va putea schimba vreodată. Și deodată strigătul pe strada aceea liniştită, după ore lungi de veghere mută, încă din dimineaţa zilei de 15 decembrie, mereu acolo şi mereu muţi, asemenea unui flux şi reflux tensionat, cu un miliţian grăsoc privindu‑ne speriat de dincolo de staţia de tramvai, de la intrarea în farmacia Maria, stând el acolo şi noi dincoace, privindu‑ne muţi, cu ameninţarea plutind groasă deasupra tuturor, asemenea unui văl de păcură, cu istoria ticăind ca o pendulă peste noi, cu femeile burghezo‑comuniste la balcoanele din casele vechi, de raport, ale străzii, enervate că de ce stăm acolo aşa, aiurea, că de ce nu ne plimbăm ca de obicei, de unde până unde grămada aceea de oameni nelalocul lor, care nu merg niciunde, nici la birou, nici la fabrică, nu se duc nici la coada pentru lapte şi carne, stau inutil și nefiresc acolo, în faţa unei clădiri cu geamuri înalte unde este o biserică ungurească, apoi ţipătul isteric al unei doamne în capot înflorat de la balcoanele de sus, zicându‑ne să plecăm: „Plecaţi, plecaţi de aici“, ne strigă doamna în capot, și unii speriindu‑se, plecând chiar atunci, vinovaţi parcă, arborând pe dată o figură de inşi ajunşi acolo din curiozitate, „dragă doamnă la capot“, par să spună feţele lor mirat‑nevinovate, „am venit doar să vedem ce‑i aici, nimic altceva. păreau să spună figurile lor, în vreme ce se pregăteau să o şteargă de acolo, biciuiţi de izbucnirea de la balcon, apoi alţii care se răsuceau în dreapta și stânga, gata, gata să plece, „taci, doamnă, nu mai face larmă, că nu te mâncăm“, păreau să spună aceştia, gata, gata să plece şi ei, dar neputând, totuşi, din cauza a ceva care atârna în aer, a vălului ca de păcură de deasupra tuturor, a ticăitului neauzit al pendulului uriaş, cuprinzând bolta cerului, străzile, tramvaiele, pieţele mişunând de lume – totul scurgându‑se, pentru o clipită scurtă, pe o uliţă dosnică, nu departe de centrul‑ca‑de‑fiecare‑zi al oraşului, şi deodată, la vreme de după‑amiază, STRIGĂTUL ELIBERATOR. Ca un chiuit obraznic, o neruşinare, un deranjament ca atunci când dai buzna în camera dinainte a casei şi spargi bibelourile încremenite pe mobilă, paharele din vitrină, arunci macrameurile pe geam direct în stradă, pernele decorative, păpuşa cu părul lung care stă acolo de ani, de decenii, le răstorni, le calci în picioare, le dai de pereţii camerei, le azvârli direct în stradă pe fereastra deschisă sub privirile uimite ale vecinilor. Strigătul cu frică, strigătul singurătăţii care nu se mai suportă pe sine: „Dracul să vă ia cu porcăriile pe care le spuneţi zilnic la televizor, la radio şi la şedinţele de învăţământ politico‑ideologic la care ne duceţi, precum porcii la tăiere în abator“, strigă strigătul.