Nebunul de pe malul celălalt *

Cu toţii am fost uneori în situaţia de a fi surprinşi; am trîcnit, am reacţionat cînd am auzit ceva ce matricea noastră nu recunoaşte, ceva ce ne-a trezit din amorţire şi ne-a intrigat. Asta se întîmplă însă tot mai rar în vremea comunicaţiilor de mase, a liberei circulaţii a informaţiilor, cînd ne este accesibil aproape totul şi este din ce în ce mai greu să ne mai surprindă, darămite să ne şocheze ceva. Aproape că ne este teamă să mai visăm.

Cam aşa e şi cu jazzul.

Îmi amintesc de vremurile în care bătrînii noştri reacţionau vehement cînd din cutia de lemn sau ebonită atîrnată pe perete, pe care o numeau generic difuzor, sau din aparatul de radio, ţîşneau sunetele stridente ale unui big band zgomotos: „Ce-i larma asta!? S-or scrîntit ăia la cap? Opreşte cherefechiile astea!” Pentru ei sonorităţile aspre şi îngrămădite ale alămurilor, ritmurile maniacale ale tobelor, contrabasul dezlănţuit, nu sunau deloc natural ci mai degrabă a ameninţare ce venea din depărtare sau a revărsare de senzaţii şi sentimente nearticulate, nedefinite şi cam înfricoşătoare. Haos. Totul era însă atît de complex şi bine aşezat: ritmurile, armoniile, accentele, chiar solourile, totul elaborat pînă în cele mai fine detalii, nimic lăsat la voia întîmplării, cu excepţia momentelor de improvizaţie în care soliştii, instrumentişti virtuozi, o „luau razna”, dar aveau şi ei un interval, un loc bine definit în orchestraţie, pentru a se putea integra cît mai bine în expresia muzicală a unei orchestre de tip big band.

Oficial, jazzul s-a născut la 27 februarie 1917, cînd pe un disc de ceară a fost inscripţionată prima înregistrare a unor interpreţi albi (!), a orchestrei Original Dixieland Jass Band. Această muzică era însă răspîndită de ceva vreme în rîndurile populaţiei de culoare din Statele Unite ale Americii, tot mai des practicată la începutul secolului al XX-lea. Reputaţia, totodată şi popularitatea jazzului au crescut prin măiestria şi geniul unui Duke Ellington, cucerind elitele intelectuale ale acelei epoci în care încă nu se ştia de snobism. De la Hopkins, Scott Fitzgerald şi Kerouac în America, mai tîrziu şi dincoace de ocean, explozia şi fascinaţia jazzului au fost redate în scrierile lui Boris Vian, Marguerite Yourcenar, ale laureatei premiului Nobel pentru literatură Tony Morrison. Jazzul a oferit americanilor şi europenilor o senzaţie de universalitate, de aparteneţă la o lume, o cultură şi o muzică fără graniţe. În perioada interbelică jazzul s-a transformat oarecum în cîmpul de luptă al emancipării rasiale, a devenit unul din factorii care au contribuit la atenuarea efectelor rasismului, expresie a  obsesiei faţă de fuziune şi de spiritul cosmopolit al avangardei artistice susţinută şi de antropologia culturală. Muzicienii negri, în perioada segregării, au preluat fără acordul autorilor, în mod ofensiv, teme din repertoriul de music hall al albilor, iar interpreţii albi au adoptat stilul „negro” pentru a şoca burghezia şi a celebra patriotismul constituţional susţinînd spectacole în care-şi vopseau feţele cu vacs de ghete ca să pară afro. 

Lumea a avut astfel parte de dansuri tribale într-un cadru arhitectural Art Deco.

Între infinitatea variantelor posibile şi jam session-urile halucinante, jazzul a impus practica improvizaţiei. Variaţiunile pe o temă dată au fost prezente dintotdeauna în esenţa exprimării omului; chiar şi înainte de apariţia jazzului. Acestuia îi revine, totuşi, meritul inversării relaţiilor dintre extreme: tema inspiră, la fel ca un mal care se depărtează. Nebunul este pe partea cealaltă; nu se mai vede şi nu se mai aude prea bine ce cîntă el acolo. Este poetica dăruirii, metafizica tonului dezlănţuit al eliberării, spiritualitate necuprinsă…

Muzică degenerată, cum au considerat-o şi au etichetat-o elitele naziste!? Nicidecum. Jazzul călătoreşte împreună cu omul modern fără limite. Cum ai putea să organizezi un cult al spontaneităţii? „Jazz is not dead; it just smells funny.” Acestea sunt cuvintele geniului muzical al secolului al XX-lea Frank Zappa, cel care a introdus în opera lui amplă şi diversificată combinaţii ritmice şi armonice aparent imposibile, de neimaginat pînă la apariţia acestui gen muzical. Chiar și în vise aud Peaches en Regalia**.

Trăim vremuri al căror prefix este post-: post modernism, post realism, post rock şi chiar post jazz. E timpul, deci, să ne luăm rămas bun de la visul trăit cu un titlu precum: Dobro jutro, jazzeri***. A lor a fost noaptea, iar ziua…?  Ziua este deja o altă muzică, este noise, sau fire îndesate în urechile generaţiei iPad. Bună dimineața, jazzeri.

Fantasmele ştiinţifice din literatura SF a unor Philip K. Dick sau William Gibson s-au transformat în realitate. Donatorii voluntari devin purtători ai unor chip-uri implementate fără a fi măcar conştienţi de asta. Cîndva poate vor cînta şi ei asemenea nebunului de pe malul celălalt nişte compoziţii sonore de nerecunoscut care vor semnifica apariţia unor noi expresii a ceea ce este inexplicabil în sufletul omului.

n.r. Un loc emblematic pentru muzica jazz în Timișoara a fost Jazz Club „Pod 16”. A fost primul club de jazz deschis în Timișoara după 1989 și a funcționat sub podul Maria până în anii 2000.

* …is it in your conscience that you’re after/ another glimpse of the madman across the water – versuri din refrenul cîntecului Madman Across The Water (1971), compus de Elton John pe textul lui Bernie Taupin

** Peaches en Regalia (1969) este una din cele mai frumoase şi apreciate compoziţii în genul instrumental jazz fusion a muzicianului Frank Zappa

*** Dobro jutro, jazzeri (1985), cîntec emblematic de pe albumul Sa druge strane jastuka (De partea cealaltă a perinei) al grupului Bajaga i Instruktori

Oare şi asta se va numi muzică?