Tudor, Luca și cu mine am traversat podul de la Piața Maria, apoi am mers de-a lungul Parcului Central. Era o seară plăcută de vară, femeile aveau spatele și picioarele dezgolite, unele se făcuseră frumoase pentru iubiții lor, altele se plimbau deja cu ei și erau strâns îmbrățișați sau foarte aproape unul de celălalt, încât șoldurile li se atingeau în mers. Șoferii de taxi înjurau sau fluierau după femei. Un strop de soare roșiatic mai lumina turnul bisericii. În Parcul Central (n.r. azi, Parcul Scudier) erau arbuști, tufe, copaci – un bun refugiu pentru perechi. În fața Catedralei, Tudor a tras o linie cu vârful pantofului.

Acolo stătuseră tancurile și acolo, mai în spate, ceva popor. Lumea strigase: „Voi sunteți copiii noștri!“, dar și copiii țineau la pielea lor. Armata a ocupat orașul și a vânat tot ce mișca. Oamenii au fost împușcați în timp ce încercau să se refugieze în parc. Fiindcă în decembrie nu prea e frunziș, nici n-aveau unde să se ascundă. Unii au fost bătuți la sânge. Tudor a văzut cum niște bărbați cu uniforme și niște bărbați fără uniforme i-au snopit pe alții. Dar nu loveau așa, ca la beție, ci drept în față, în rinichi și în testicule.

„Ce zice?“

„Zice că în parcul ăsta au fost bătuți mulți oameni – cu patul puștii și cu cizmele, pe sub copaci și în tufișuri. Și aici m-am jucat eu pe vremuri. De necrezut, Luca.“

Tudor a întins din nou brațul și imediat am știut că la capătul lui, pe vârful degetului arătător, voi vedea o bucată din Parcul Central, o bucată din amintirile mele întoarse pe dos. Pentru că, în amintirile mele, soldații nu se dezlănțuiseră niciodată; bătrânii jucaseră șah, tinerii schimbaseră săruturi, bătrânii avuseseră grijă de nepoți, dar soldații nu se dezlănțuiseră niciodată.

Și Sorinel, care acum era polițist, a plecat de acolo cu trei coaste rupte, a continuat Tudor. A fost târât în mașină, îmbrâncit în sala de interogatoriu și apoi bătut. Săptămâni de-a rândul n-a putut să fie atins, era o rană de sus până jos. De aceea a vrut să se facă polițist, ca să nu se mai repete așa ceva. Dar acum lua și el șperțuri. Ca și alții, el i-a recunoscut pe cei care l-au chinuit, dar ăia ori n-au fost arestați niciodată, ori au fost eliberați din motive de sănătate.

„Din motive de sănătate“, a repetat Tudor și m-a înghiontit în coaste. „Toți s-au îmbolnăvit: generali, locotenenți și colonei.“

Apoi armata s-a făcut bună. Nici n-a avut de ales, a trebuit să se facă bună, pentru că, începând cu 20 decembrie, soldații au scăpat de sub control. Pricepuseră și ei, până la urmă, că erau totuși copiii noștri. Dar abia din 22 decembrie armata n-a mai tras asupra poporului.