Naufragiații

Octombrie a început ca un final de noiembrie. Umed, rece, neprietenos. Câteodată, în sfârșitul verii bate inima de brumă a anotimpului alb care aduce întunericul. 

Umblu prin cartierul din jurul Muzeului Satului. E ora prânzului, mă duc spre minimarketul La Mama. Iau două merdenele, întind unsprezece lei. Tânăra vânzătoare din Sri Lanka, frumoasă și atentă ca un crupier, îmi întinde un leu înapoi, deși nu trebuia.

– Mi-adzi lăzad de mulde ori mai muld degâd drebuia.

Mușc cu poftă, aluatul mi se-mprăștie pe cămașă. Sunt delicioase. Merg spre birtul ascuns în cartier. Pe pereții lui oblojiți cu tablă ruginită scrie cu sprayul, cu majuscule TE IUBESC INFINIT.

Străduțele încâlcite formează o mică insulă, cu intrări și ieșiri știute numai de naufragiații locului. Sunt sute astfel de insule în oraș. Timișoara e de fapt o mare insulă de mici cetățui, în care omul vechi a rămas vechi și după ce a devenit omul nou. Locuri în care naufragiații nu strigă după izbăvire, pentru că folosesc toate resursele de pe insula luxuriantă a singurului mod e viață plauzibil și eligibil. Șomajul, pariurile sportive, nevestele plecate la îngrijit bătrânii în Austria, celularul de Milcov, serviciul în trei ture, caietul de datorii la maghernița de după bloc. 

Pășesc în birtul care are intrare prin spate doar, pe la garaje. E mascat de un magazin cu articole gospodărești. Cei șapte îngeri ai teoriei relativității vieții și a morții prezenți la mese mă măsoară cu suspiciune. Se uită unii la alții, apoi la mine. De după perdea, din uscătoria blocului amenajată în depozit de marfă, iese o tanti. E în halat de casă și-n șlapi flaușați. Trecută bine, masivă, nepieptănată, nu-și ascunde uriașele-i feminități veștejite. Cer o bere Neumarkt. Ea doar îmi face cu capul spre frigiderul scos din priză. În tinerețe avea părul roșcat. Mă servesc singur. 

– Uitați și bonul, zice cu vocea ce sună a cocean despachetat din ziar.

Dau din cap că nu-mi trebe, fac cu mâna că e ok așa. Toți ceilalți-s cu ochii pe mine. Patru bătrâni în ținuta clasică de cavalerie proletară postdecembristă – pantofi import piața Mahala pe treningul mai scurt la craci cu două numere sau pantaloni de stofă pe teniși, geacă bufantă, șapcă, pulovăr din tricotaj, lăbărțat. Ceilalți trei au vârstele acelea care ori ascund ori adaugă ani, cu îmbrăcămintea mixtă între a celor patru, plus veste de fâș cu fermoar și blugi gen made in Turcia 1993. 

Berea e caldă. Sorb din ea. A mia oară mă minunez de astfel de locuri. De magnificul sanctuar al deznădejdei și al bucuriei garantate de zi cu zi a omului din blocurile mici. Nu bucurie, ci mai degrabă siguranța prăpastiei care nu poate deveni mai adâncă decât e. Parlament și biserică, tribunal și piață, teatru și facultate. Aici afli tot despre tot. Alegeri măsluite, viețile președinților și originea divină a națiunii. Cipurile din creier, Anarhistul 666, traseistele de pe Aradului, apa cu plumb din ardeii kapia, de la care faci piatră la rinichi. 

În continuare, nu mă slăbesc din priviri. Am pătruns, neinvitat, pe insula lor fermecată. Pe tărâmul interzis străinilor. În clubul select pentru care n-am legitimație. Poate că-s de la garda financiară. Sau de la DSP, ITM, cine știe. Pun mâna pe telefon și-l apelez pe Bidoane, amicul meu mecanic. Cu el pot vorbi diverse limbaje, că se prinde ce și cum. Vreau să ies din situația asta de interogatoriu mut cu călăii mei muți. Bidoane nu răspunde, însă în clipa aia îi sună telefonul unuia dintre cei prezenți, pe messinger. Se uită fulgerători la mine, ceilalți la mine și la el. Probabil credeau că-l sun eu. Alarmă falsă. O apelez pe Nicoleta, prietena mea de la Bibliotecă. Îmi răspunde.

– Aooozi, băîi, nu mai merg să văd Touaregu ăla, mă, că-i trăbă platformă, dă-l în plm, și știi cum i frati-miu, imediat i sare țandara, mai trăbă 200 de euro, ș-așa mi scump la 3500, dă-l dreqh, nuuu, nu, măî, iaca, ce să fac beu și io o bere, stai că ies la țigare, stai măî, boule, nu urla! – strig eu absolut gherțoiește, molfăi merdeneaua și beau din bere, râgîi bine și mă scol să ies la fumat.

În secunda doi încăperea a umplut un oftat de ușurare, toți și-au văzut de ale lor, în regim normal și s-au pus pe sporovăit. Gata, am trecut testul.

– Borco, ce ai, ești beat, ce tot îndrugi? – mă-ntreabă Nicoleta pe un ton nedumerit. 

I-am explicat și am intrat înapoi. 

Bătrânul în treningul de un alb boreal, cum era paleta de culori la Daciile din 1998, se apleacă spre ortacu-i mov la față, ca pentru o confesiune. Ăstalalt avea scăieți pe ștrimfii de flotir dungați ce-i mijeau din tenișii Reebok de Flavia:

– Băî, asculta la mine – la un lup nu poți să-i frânji gâtu`, că face corp comun cu tăt corpu. Lupu când se-ntoarce se ntoarce din tăt corpu, cu tăt cu gâtu`. De fapt n-are gât. Nu-i ca ală din reclama aia, băî, cu vodca Tazovsky. Bine, lupul ăla din reclamă, de-i mușca mâna bărbatului care dă să-i scoată laba din capcană, e de fapt un câine din rasa Lup Cehoslovac, ce seamănă tare bine cu canida sălbatică. Câini din ăștia îi plimbă în lesă de vreo douăzeci de ani prin oraș Johny dresorul, spre admirația trecătorilor. Mai ales fetele-s impresionate, iar Johny le spune, ca un mare cunoscător al gradului de fraiereală a populației: ”Pune liniștită mâna pe el, nu mușcă”. 

Mă ridic să plec la lucru din locul acesta fără mize, în care viață e fără remize. Fără victorii sau înfrângeri. Afară, mai arunc o privire pe tabla ruginită pe care scrie ”Te iubesc infinit”. Cine pe cine sau ce, nu voi ști niciodată, și nici nu contează. Doar iubirea contează.