[…] Încercă să închidă robinetul, dar acesta era bine înțepenit, și numai cu ajutorul domnului Pascu, de la „unu”, opri fântâna care făcuse deja o mică băltoacă în beci. Baia fierbinte se amâna pentru o dată nedeterminată. „Ne spălăm la lighean, că nu murim”. Găsi puterea să zâmbească și merse să caute ligheanul în șpais.

Maricica îi recomandă un instalator care făcuse treabă bună și la ea. „Cei mai buni maistori vin la recomandare”, așa îl cunoscuse și Maricica, așa îl dădea mai departe. Domnul Panait, sau Pană, cum îi ziceau amicii, lucra lăcătuș la UMT, dar se pricepea la toate. Era îndemânatec și repara cam tot ce se poate. Și locuia și foarte aproape, într- un bloc de nefamiliști de pe strada Torac, lângă cimitirul de la Calea Buziașului. Ca majoritatea locatarilor, avea deja familie, dar nu reușise încă să își găsească sau să primească o locuință. La el la serviciu însă, ceea ce Maricica n-avea de unde ști, colegii îl priveau încă cu suspiciune pe bărbatul șaten, vânos, dar cu o figură banală. Știau că fusese la „zdup”, ba încă de două ori. La 19 ani, smulsese lanțul de la gâtul unei femei pe pasarela de lângă Parcul Copiilor. Îl văzuseră niște studenți, iar unul dintre ei, atlet, alergase după el, punându-i piedică aproape de piața Badea Cârțan, după un kilometru de urmărire pe străzile din cartier. Peste șase-șapte ani, l-au prins că fura scule de la Electromotor. I-au găsit la depozitul unui tovarăș scule și dispozitive cât pentru un atelier. Între cele două „cazări”, mai fusese reținut de câteva ori pentru tulburarea liniștii publice la beție, scăpând cu niște nopți la arest și amendă. La UMT venise ca strungar de categoria a IV-a, de se și mirau colegii când avusese timp să avanseze dacă se ținuse de atâtea prostii. În prima zi, Antal, frezorul, se proțăpi în fața lui. Antal avea aproape doi metri, făcuse handbal în tinerețe și era un băiat de zahăr, dar toți știau că la nervi secuiul face foarte urât.

˗ Mă băiatule, știm la tine che fecut pușcherie. Dache ești cuminte, nu are nimeni nimica cu tine, dar dache pui brânca pe ce nu-i a teu sau furi de aicea, io bat la tine de caci pe tine, cum nu au betut nici ăia la miliție. Numa’ zic la tine. Servus! […]

n.r. Uzinele Mecanice Timișoara (UMT), înființată în 1960, a fost una dintre cele mai mari platforme ale industriei grele din Timișoara, producând utilaje miniere, metalurgice și construcții metalice, iar produsele sale au fost exportate pe trei continente. Înainte de privatizarea din anii 90 avea peste 8000 de angajați. Marea întreprindere nu mai există în prezent, a fost în mare parte demolată, iar fosta platformă UMT a fost achiziționată de Continental.