Aeroportul „Traian Vuia” Timișoara

✦

Lungul drum către casă

Întoarcerea la începutul sfârșitului 

Da, am ajuns și la capăt. De ceva vreme deja. Ce mică pare lumea. Acum. M-am întors acasă și nu reușesc să pun în vorbe ultima lună de călătorie. Agitat și ferm, simt că fiecare particulă a timpului care a trecut în ultima lună de călătorie a fost cu și pentru drumul către casă. Cu fiecare zi eram mai aproape de bază. Ce dicta rațiunea era șters de intuiție și viceversa. Nu reușeam să îmi bag mințile în cap și să mă concentrez într-un punct fix. De aceea am ales calea de întoarcere în locurile care mi-au dat liniște, prieteni, localnici detașați dar zâmbitori, natură exclusivistă și oameni care știu să-și facă viața o poveste frumoasă. Acum o lună eram întoarsă în Koh Ya Noi. Acolo am fost adoptată, printre picăturile de ploaie. Danny, insularul tailandez cu multe inele și pietre prețioase, mi-a pus un pansament pe creier cu filozofia lui de hamac. Când l-am întâlnit după două luni era în aceeași poziție, în același hamac, cu același zâmbet pe fața ridată. Abia atunci, la un Pad Thai, îi aflu povestea. Era divorțat, iar copiii îi erau răsfirați prin toată Tailanda. Simțea lipsa unui companion de viață, de aceea rămase blocat în hamac. Era cel care se ocupa de bungalourile unde intrai prin spatele semnului Take it Easy. Să o iau mai moale, da, era singura soluție, mai ales că anotimpul ploios începea încet, încet să-mi taie orice elan în cazul în care încercam să fac ceva pe insula pierdută printre stânci și cățărători de peșteri. Speram să regăsesc fețe cunoscute, mai ales după cele trei zile pe insula Koh Yai Yai în care nu schimbasem mari vorbe cu nimeni, mai ales că localnicii păreau acolo prinși într-o plasă atemporală. A urmat deci o puternică terapie prin bătut insula în lung și în lat cu bicicleta și mâncat Pad Thai la colț de stradă cu femeile învăluite. 

Take it easy or die 

Treceam deci cu barca de partea cealaltă, în insula geamănă dar ceva mai turistică. Prima zi încercasem cu bicicleta. Pescarul cu ochelari fumurii îmi cere prețul corect, așa că a doua zi mă urc tot în bărcuța lui cu motor. Briza era calmantă, aerul purificat. La Danny primesc un bungalou numai pentru mine. Era liniște acolo unde fusese animație. Simțeam un fel de teamă. Din nou au să mă înfunde gândurile. Cu o plasă de țânțari albastră deasupra patului cu lenjerie roz, bungaloul părea făcut pentru copile de zece ani. Trecuse ceva vreme de când nu mai avusesem exclusiv spațiul meu individual, așa că mă simțeam autonomă pe împărăția mea cu plasă de țânțari. Eram un fel de Queen of the Flies. Împărăteasa se pregătea de împărăție. Dar cum mă lovise o formă ciudată de gripă după tura prin Indonezia, mă simțeam ca o prințesă decăzută. Mă adun însă și mă scot din așternuturile virginale. La câțiva pași de bungaloul cu Take it easy lumea făcea yoga. Acolo aveam să dau de un alt fel de regat: tăcut, zâmbitor, cald. Mă lipesc de grupul care mă acceptă ca și cum aș fi fost acolo de luni de zile. Acei oameni au devenit suport pentru mintea dezorientată a prințesei a cărei împărăție se clătina în bătaia brizei musonice: o suedeză înaltă, un australian gras, o americancă spirituală, o englezoaică algeriană, un scriitor berlinez și încă un american cățărător din Yosemite. De ei m-am atașat pe viață. Și ei de mine. Suedeza îmi pune eticheta: „Manu, with all your internal trips, you are so alive.” Poate și de aceea la plecare îi las în papuci un bilețel de adio. De pe salteaua de yoga treceam la colțul de stradă, însă reușeam să stau liniștită, alături de oamenii care păreau acolo de la începuturile lumii. Printre batik, culori, ceară picurată pe pânză, asane și meditație, pictat case, privit poze cu sfori printre insule stâncoase și dat cu scooterul, mi-am regăsit pentru un moment centrul. Ideea că anul mitic se apropia de final îmi producea o anxietate bolnăvicioasă. Ce urma după? Ce urma? Ce?… Și dădeam cu lac peste bucățile de lemn ale americanilor din Yosemite care îmi povesteau despre oamenii stâncilor și legende despre insulele locului. Chiar aveam cunoștințe comune. E mică lumea cățărătorilor. Pierdusem șirul. Și de data asta Tailanda era un cuib al regăsirii. Și totuși, într-o dimineață ploioasă mă hotărăsc că a sosit momentul părăsirii împărăției-cuib. Îmi împachetam inutilitățile colorate, netezeam așternuturile rozalii și simțeam că acela era capătul de drum. Ploua cu găleata și era abia șapte dimineața. Cățărătorii se întorceau pe partea cealaltă, cursanții de la yoga se pregăteau de o nouă tură de asane. Într-un impuls de moment iau scooterul și dau o fugă până la bungaloul de la centrul de yoga. Las un bilețel de rămas bun în tenișii suedezei din Götenburg. Tailandeza îmi zâmbește complice, înțelegându-mi gestul. Și eu știam că nu mă voi întoarce prea curând în insula suspendărilor. Un lucru era clar: insula era o iluzie. Era o capsulă în capsulă. Nu putea rămâne în realitatea mea. Drumul meu ducea către casă. Eram într-un tranzit retrospectiv. Din acel punct nu puteam fi decât mai aproape de casă. Gândul mă agita și mă liniștea în același timp. Era unul dintre paradoxurile vieții. Și eram obligată să mă obișnuiesc cu asta. 

Back to Buddhism: Ko Lanta 

Ploua și era prea devreme pentru prima barcă. Pelerinajul trecea din nou prin fața colțului cu cafea, lapte condensat și pachețele de orez. Mă opresc pentru ultima înghițitură, sorb aerul musonic și îmi întorc privirea către celălalt capăt al spațiului care se arătat tot mai suprarealist. Întreb când e prima barcă către Krabi și mi se spune că în câteva minute. Ploua peste valuri, barca era aproape goală și nu vedeam nimic printre foliile care mă protejau și de ploaie și de nostalgia stâncilor care începeau parcă să se dizolve. Stâncile alea ieșite din gura oceanului, pădurile tropicale care se scurgeau peste stalactitele și peșterile care sfidau legile geologiei… toate aveau să rămână acolo, într-un colț al minții universale. Era vorba despre un fel de autoabandon. Pe cât mă încărcaseră, pe atât mă goliseră de speranța că ceva se va mai putea ridica vreodată la acel nivel de frumusețe. Oră după oră, schimbând busuri și scootere, bărci și ferry-uri, am ajuns în Ko Lanta. Tot un pasaj. În Ko Lanta mi-am pierdut echilibrul, în Ko Lanta mi l-am recâștigat. Ploua și bătea vântul, oceanul era agitat și toată suflarea părea să aștepte o rază de soare. Semnele budismului din Ko Lanta contrastau cu semnele islamului din Koh Ya Noi. Eram tot în Thailanda, dar nu în aceeași țară spirituală. Patru zile de uitare și regăsire, de boală și coșmar. Nu era insula de vină, nu era vremea. Intrasem într-o stare de uitare personală. Boala pusese stăpânire și pe mine. După un an de zile de stare latentă, corpul cedase. Urechea îmi sângera și odată cu ea și echilibrul o luase razna. Simțeam că lumea se răsturnase și eu stăteam pe un colț, într-un echilibru ridicol de fragil. Nu mai gândeam cu creierul meu. Se dusese naibii tot calmul recâștigat în Koh Ya Noi. Intrasem într-o stare de sevraj antropomorfic și parcă nimic nu se mai lega. Pentru un moment am crezut că rațiunea mă părăsea. Într-o clipă de liniște mă arunc în brațele unei maseuze puternice care îmi presează creierul și odată cu el și iluzia permanenței. În pasaj, îmi petreceam zilele musonice cu capul bandajat, sub peluze bătute de vântul oceanic. 

Otita și viața ca un film mut 

Teama de zbor îmi era amplificată de rezonanța auzului. Simțeam că viața se desfășoară într-o vată și perspectiva unei vieți ca un film mut mă speria, pe atât cât mă liniștea. Totul se afunda încet, încet într-o tăcerea astrală. Vorbeam mai puțin, ascultam selectiv. Lipsea pianul din fundal dar în rest totul arăta ca într-un film mut de calitate îndoielnică. Dacă avusesem înainte dubii, în acel moment viața se dovedea un pasaj. Pun o floare de lotus la templu pentru prietena care alunecase în altă dimensiune. Teama nu mai era teamă. Trecusem într-un stadiu de acceptare a impermanenței. Și poate era și asta o lecție de învățat, deși nu mă făcea mai fericită. De fapt, tot acest concept cu care începusem la modul infantil, de găsire a fericirii în locurile cele mai îndepărtate ale Terrei mă făcea parcă și mai sceptică la ideea de fericire ca scop în viață. Pacea și liniștea interioară păreau acum mai de preț. Fără echilibru în cap și îndopată cu antibiotice, părăseam Tailanda. Somnul nu mai era somn, era o stare continuă de așteptare. Ce mă ținea conectată la un fel de realitate era în mod bizar o parodie cu doi neozeelandezi care își încercau norocul cu un rock band în New York. The Flight of the Conchords se numesc și dacă dați vreodată de ei, veți înțelege conceptul de „band meeting”. Așa mă simțeam și eu. Pierdută printre orașe și insule, încercând să fac un „band meeting” cu propriul creier. Deocamdată mergea. Încercam să mă pregătesc pentru două orașe care mă terifiaseră. Speram că puteam avea alți ochi pentru ele. Și avusesem noroc de data asta. 

Dincolo de zgîrie nori: Kuala Lumpur- Singapore 

Ritmul îmi ținea mintea ocupată. Zborul către Kuala Lumpur îmi punea auzul la încercare. Treceam și peste asta. Creierul se înfundase de la atâtea substanțe calmante și nici sufletul nu mai filtra. De aceea trăiam la extrem starea de pasaj. Inch Allah părea acum cea mai bună idee, nu pentru că mă lovise între timp credința. Totuși, părea formula magică. Nu totul ține de noi. Eram deci din nou în musulmanul Kuala Lumpur. Părea mai verde și mai primitor. Don’t panic, it’s organic. Eram din nou lingă Little India. După atîta Pad Thai, o mâncare sud indiană era aproape balsamică. Încet, încet, totul devenea mai calm. Mă obișnuisem cu zgârie norii, aerul condiționat se transformase în parfum și toate autostrăzile suspendate păreau acum drumuri către cer. Se schimbase ceva în percepția mea. Era poate siguranța faptului că aveam să prindem ultimul zbor din faimosul round the world flight ticket despre care nu mai aveam răbdare să povestesc nimănui. Indienii ne lăsau să le trecem teritoriul. Părea un privilegiu, dar era o amărâtă de viză de tranzit și o obținusem. Viza aceea ne era esențială pentru a ne întoarce acasă. Mă simțeam dubios că India devenise la modul formal o problemă de tranzit, dar învățasem să iau lucrurile așa cum erau, cel puțin pentru o vreme, până când sentimentul de revoltă avea să încolțească din nou în mine. Stăteam la coadă liniștită, cu o vată înfundată în urechea dreaptă. Deși era o căldură năucitoare în Kuala Lumpur, teama de cel mai mic firicel de vânt mă băga într-o stare de paranoia. Dar era imposibil să eviți aerul condiționat. La un moment dat intrăm într-o cantină musulmană. Ne punem la masă puțin dezorientați. Fiind singurii turiști in cantină, suntem băgați instantaneu la secțiunea cu aer condiționat. Vrăjiți, nu ripostăm. Așteptăm să ne vină rândul. Bucătarul supradimensionat e pe tronul său. El ne învârte pe degete odată cu felurile de mâncare care pe stomacul îndopat cu antibiotice par o orgie culinară. Cu toate astea, mă delectez cu una dintre cele mai gustoase mâncăruri din Asia de Sud Est. Malaezienii din cantină zâmbesc cu dinții lor mari și deodată întreaga metropolă pare să se fi schimbat la față. Plec din Kuala Lumpur cu o imagine mai umană asupra orașului-turn. 

De la megastructuri la zmee: Singapore reloaded 

Pe trenul de noapte către Singapore am senzația de apropiere de casă și cerc care se închide pas cu pas. Nu mai călcasem de ceva vreme într-un tren iar insectele care îmi urcau pe umăr îmi aminteau de un tren personal. Aspre acele zile demult trecute, cu nopți petrecute în frig de dragul zăpezii și a schiului. Adorm lemn până dimineața, după ce mă chircesc în cele mai yoghinice poziții. Urmează un nou episod singaporez. Perspectiva unei zile în Singapore, după o noapte chinuită pe tren, nu mi se părea foarte inspirată. Dar a fost să fie altfel. Deși avea toate premisele unei zile chinuite, în așteptarea zborului de noapte către India, acea zi cu zmee și zâmbete de prieteni mi-a rămas în cap ca una dintre cele mai frumoase momente din călătorie. Oamenii erau totul. Din nou. Deocamdată, pe firul poveștii, era dimineață în Singapore. Băgăm două gogoși cu gem ciudat și un shake de soia. Suntem din nou la familia care ne adoptase bagajele timp de trei luni de zile. Sunând la ușa lor am aproape certitudinea că turul prin Asia abia începea. Numai mirosul hainelor din rucsac îmi aminteau de trecerea timpului stătut. Băgăm o oră de somn translucid și ne începem hălăduirea printr-un Singapore cu zmei, parcuri, biciclete duble, plajă, cafea bună și briză de primăvară asiatică. Aproape că începea să-mi placă acel colos de structuri arhitectonice imposibile. Nu Singapore se deschise ci mintea mea. Cu prietenii mutasem Piața Unirii din Timișoara în Singapore și mi se părea că puteam fi acasă oriunde, atâta timp cât aș fi avut parte de ei. Eram calmă. Acasă era o stare de spirit și parcă nu mai eram atât de disperată să ajung în spațiul fizic. Numai lungul zbor de noapte către India avea să mă readucă într-o realitate din care mintea încerca să scape prin fiecare portiță a memoriei care mă tortura. În luxosul aeroport singaporez în care ajungi cum nu se poate mai ușor din orice punct al orașului-stat, dăm la check-in de o doamnă a cărei fiică studia la Facultatea de Farmacie din Iași. Deși inițial biletul nu ne este recunoscut de sistem, cu ajutorul singaporezei cu fată la Iași reușim să facem check-in-ul fără bătăi de cap. Abia în Londra aflăm de la niște prieteni că ei aproape pierduseră zborul din cauza unei erori de sistem și că numai printr-o minune fuseseră lăsați să se îmbarce. Se pare că se practică în Singapore falsificatul de bilete de avion. Conceptual, ne apropiam deja de celebra cultură de Balcani. 

Despre a merge către nicăieri cu încredere: Mumbai 

Avusesem noroc în tura asta, dacă nu ne era clar deja. Zborul prin noapte avea mici scăpări de nivel și faptul că stewardesa aproape îmi toarnă în poală ceaiul australian  îmi dă emoții. Era primul zbor lung după zeci de zig-zaguri aeriene de două ore. Aveam să străpungem noaptea indiană într-un aeroport care îmi păruse atunci o intrare pe ușa din dos a Iadului. Welcome to Incredible India. Atunci suna aproape amenințător. Acum eram pregătită. Era și cazul. Eram acolo pentru a treia oară. Emoții. Ce mă așteaptă pe faimosul teritoriu al revelațiilor de două zile? Și culmea, aveam să stau în Mumbai mai mult decât poposisem în toate cele trei intrări anterioare laolaltă. Și totuși Pune, orașul în care lucrasem șase luni, era la o aruncătură de băț (deși în termeni indieni distanța era cel mai relativ lucru care ți se putea întâmpla). Și nimerisem bine. India câștiga Cupa Mondială la cricket și se pregătea iureș mare. Ajungând în toiul nopții facem greșeala de a ieși din Terminal deși ar fi trebuit să așteptăm răsăritul soarelui pentru a o lua înspre oraș. Cu toate bagajele de un an după noi, două nopți nedormite la activ, multă oboseală acumulată și perspectiva unui oraș de câteva zeci de milioane de suflete care stăteau la pândă, numai de stat afară din Terminal nu aveam chef. Reușim să ajungem din nou la Plecări deși fiecare indian interogat ne dă direcții diferite. Eu eram obișnuită. Răzvan nu. Învățasem din dățile trecute că în India trebuie să-ți păstrezi calmul, indiferent de cât de absurde devin situațiile. La fel ca în bungaloul lui Danny din Koh Ya Noi, în Mumbai era vorba despre take it easy or die. Totuși nu mă ținea să nu dorm câteva ore măcar undeva într-un spațiu ferit. Așa că îmi încerc norocul la unul dintre paznicii de la Departures. Deși inițial nu păream să avem sorți de izbândă, băiatul de la Plecări ne face tipicul și derutantul semn cu capul în sensul că putem intra. Ne vede ochii injectați, biletul de Singapore-Mumbai și ne lasă în spațiul cu sticlă. Noțiunea de afară prindea alte conotații în giganticul Mumbai: contrastul dintre lux și sărăcie lucie. Atâta timp cât erai într-un spațiu securizat închis cu sticlă, erai în siguranță. Cum dau de un colț mai întunecat îmi întind izolirul și sacul de dormit. Cu rucsacii la cap și bețele de trekking atârnate peste, mă cufund aproape instantaneu într-un somn balsamic. Răzvan mă trezește când ceasul arăta deja ora zece dimineața. Eram la limită cu debusolarea provocată de diferențele de fus orar. Probabil din cauza subconștientului care percepuse că se apropie de finalul unui efort prelungit, corpul cerșea o doză masivă de somn. Mă trezesc leoarcă, în razele unui soare familiar. Soarele de India nu se compară cu nimic. Căldura mă moleșește și deși știu că în Mumbai ar trebui să mă activez puțin pentru a evita situații neplăcute, mă lovește ideea de a lua o ricksha până la hotel. Greșeală. Deși omul pare să știe unde merge, se dovedește că nu avea nici cea mai vagă idee așa că ajungem în niște cartiere sărăcăcioase, acele faimoase slums, unde șoferul nostru de ricksha se pune să întrebe în stânga și în dreapta, evident fiind pentru noi că nu știa bietul de el nici să citească. Eu zîmbesc amuzată și relaxată, ca și cum aș fi aterizat de pe o planetă unde văzusem totul și ca urmare nimic nu mă mai putea afecta. Aveam în spate și lunile indiene din tinerețile de formare, așa că mă consideram cumva antrenată și pregătită pentru astfel de situații. Zâmbetul îmi rămânea pietrificat pe față când privirea mi se intersectă cu cea a partenerului. Agitația lui îmi confirma teama: ricksha fusese un eșec. Așa era India. Nu prea aveai opțiuni. Era vorba doar despre Love it or hate it. La partenerul meu începea un duel a cărui victimă înclina înspre a doua variantă. Degeaba aș fi încercat eu să îmbunez lucrurile. În India trebuia răbdare și timp. India trebuie descoperită, nu toată lumea vrea să te fure, marile comori sunt ascunse în gunoi. Riscam un scandal, așa că încep să mă resemnez cu ideea că nu puteam înclina balanța. Era clar că o dădusem în bară. Obișnuită doar cu ricksha și cu bugetul unui student în practică, alesesem varianta cea mai ieftină credeam eu, dar și cea mai dificilă. De data asta intrasem pe poarta din dos a Indiei. Pierdusem șansa de a-i convinge și pe alții că India e magică. În două zile nu aveam nici o șansă. Dar cel mai teamă îmi era de pierderea propriului entuziasm legat de acel spațiul al miracolelor și misterelor. Răzvan plătește nervos șoferul de ricksha care ne fraierise și ne mutăm într-un taxi. În același timp mi se transmite că două zile el nu va ieși din cameră. 

India Gate sau din nou despre iubire și ură 

Mi se strânge inima. Încă mai sper la o minune tipic indiană. În același fel mi se arătase și data trecută: șocul de început devastator, revelația de pe urmă marcantă pe viață. Trecînd printre temple hinduse, cocioabe clătinătoare, femei în sari, bărbați sorbind chai, copii alergând, jucând cricket, zâmbind în soare, câini leproși lătrând la luna apusă, autostrăzi suspendate, zgîrie nori, orizonturi poluate, reclame prea colorate, mesaje de Bollywood, felicitări echipei naționale de cricket care adusese bucurie unei nații de atâtea zeci de milioane de suflete. Nările îmi erau penetrate de un aer familiar. Recunoșteam briza de Maharastra. Era tărâmul primelor explorări, spațiul sacru al revelațiilor. În percepția mea nu se pierduse nimic. Magicul plutea în aer. Și ce aveam să trăiesc în cele două zile indiene, nu trăisem în nici una din țările vizitate ale lumii. A început cu o plimbare prin piață. Colaba era un cartier nou pentru mine. Stăteam lângă celebrul hotel Taj, lângă India Gate. Deși eram atât de aproape de ocean, nu vedeam decât coloane de poliție și garduri, caruri de televiziune și un puhoi de indieni care așteptau sosirea eroilor naționali. Indienii au în sânge plăcerea venerării, fie ele zeități sau jucători de cricket. Entuziasmul lor era molipsitor. Peste tarabe și oameni plutea o stare de mulțumire generală. Cerșetori, negustori, afaceriști, actori, bucătari, gunoaie, arome, tarabe aromate de chai, tarabe țipătoare cu paan, restaurante închise ermetic, mese întinse în stradă. Am găsit un Mumbai pulsând a viață și a plăcere. M-am regăsit în același punct atemporal în care bucuria de a fi din nou în India nu avea nici un fel de granițe. Simțeam puternic că și de data asta India avea să-mi dăruiască ceva. Abia după o lună aveam să aflu. La un Palak Paneer mai puțin entuziast decât mă așteptasem (de vină putea fi mâncarea tailandeză care îmi făcuse franjuri papilele gustative), îmi exprim entuziasmul pentru haos. Încă nu renunțasem la acest concept care avea să-mi marcheze existența în cele mai bizare și în același timp inspirate feluri. În aeroport scriam entuziast: „Iubesc India necondiționat. Pe bune. M-a lovit azi dimineață la chai, în timp ce căutam un bancomat. Simțeam cum ador fiecare particulă de praf pe care o inspiram. Nostalgia unei lumi putrede duce către perfecțiune. Și iubire. În forma ei cea mai pură. Tot India…” Și eram foarte trează. Deși traficul era infernal și facem o oră și jumătate până la aeroport, mă simt transpusă într-un vis lucid. Mă trezesc pe avion când stewardezul indian de la British Airways ne servește zâmbind complice două porții de prânz și cinci sticle de vin. Emani bucurie, primești dublu. Primul pahar de vin mă aduce mai aproape de Europa. Faină stare de in vino veritas. Trăiam totuși o confuzie: o combinație între sentimentul cumva amar de călătorie încheiată și bucuria reîntoarcerii acasă. Poate și din cauza asta vinul mi se părea o poțiune miraculoasă. 

Copiii de la miazănoapte: Mumbai-Londra 

În mod paradoxal în Mumbai fusesem cel mai aproape de casă timp de un an de zile. În Londra eram deja cu un picior în casă. Și acolo se încheia un cerc perfect. Aveam atât de puternic sentimentul că anul trecut fusese o iluzie optică încât nu puteam să percep de nici un fel trecerea timpului. Poate și de aceea puneam întrebări idioate prietenilor la care stăteam. Nu înțelegeam nicicum că ei se mutaseră deja de două ori de când ne văzuserăm. Lumea variată de Londra, forfota de Underground, primăvara londoneză mi se păreau delicioase. Eram ca un copil într-un lollypop shop. Londra mi se părea un oraș liniștit, estetic, cultural. Parcă anul trecut nu fusesem atât de încântată de Londra. La întoarcere eram fascinată. Mă întâlneam cu prieteni buni, dansam pe rupte la concertul formației de muzică balcanică, mă plimbam prin cartierele evreiești și caraibiene, mergeam cu croisante la prieteni. Aveam nevoie de o comunitate și ea mă făcea să mă simt mult mai în largul meu. Încet, încet, prietenii îmi croiau drumul către casă. Cu ei ajung la o nuntă turcească unde dansez pe rupte, cu ele sunt transpusă într-o grădină de poveste într-un cartier de indigo. După dormit pe izolire și saltele la oameni primitori, ore peste ore în susul și în josul Londrei, trecând prin Londra royală care se pregătea de prea mediatizata nuntă regală, ajung din nou în prea cunoscutul și plictisitorul aeroport din Luton. Acolo, pe la trei noaptea, încep să mă ia emoțiile legate de întorsul acasă. Până dimineața locul se umple de români și pentru prima dată după mai bine de un an de zile încep să mă gândesc de două ori înainte de a deschide gura. Cu siguranță îmi mai pierise adolescentinul chef de a socializa cu oricine și oricând. Mă uit totuși la fețele oamenilor. Chipuri de români. I-aș recunoaște dintr-o mie, cum s-ar zice. Chipuri de est europeni care nu au avut parte de tranziție, cu un picior în trecutul comunist și cu altul într-un capitalism de criză. Viața se desfășoară pas cu pas peste tot, foamea e tot foame și la capătul lumii, iubirea e aceeași chiar și în cele mai izolate triburi. Ațipesc deasupra norilor care mă transportă înspre locuri familiare. Și el părea mișcat de reîntoarcerea acasă și nu era puțin lucru. Închid ochii din nou, în voia levitației. După un an plin de zboruri, reușesc să mă relaxez. În sfârșit învățasem să las lucrurile în voia lor. Nu mai aveam dorința de a controla. Mă trezesc deasupra câmpurilor verzi, a satelor cu biserici, a dealurilor cu podgorii. Totul devine minuscul, tăcut și simplu. Aterizăm pe un aeroport parcă de jucărie. Aterizez într-o lume pe care o credeam cunoscută. Mă uit în jur. După nebunia asiatică mi se pare că sunt undeva într-un ținut scandinav, izolat și cu oameni care se știu toți între ei. Îmi pregătesc pașaportul pentru ultima ștampilă. Dintr-un soi de nervozitate combinată cu plictiseala mă apuc să-mi număr vizele. Zeci. Cea de India pare cea mai impozantă, chiar dacă era de tranzit. Îmi mai las privirea să alunece peste haioasa ștampilă de Macchu Picchu. Zâmbesc pierdută. Cui folosesc vizele astea acum? Ceva de genul: Qui prodest? Mie, lumii, omenirii? Istoriei poate? Pași mărunți, pași înalți, pași săltați, pași nesiguri, pași apăsați. Trec la cele patru vize de Tailanda. Parcă avusesem dedublări de personalitate. Câte personaje schimbasem? Ce ritm trebuia să aibă viața pe care o trăiam ca să poată mulțumi o singură persoană? După încă un ochi peste viza de Fiji (unde nu avuseseră România în sistem), ajung și în fața ghișeului. Articulez exagerat de conștient un Bună ziua și trec de graniță. Încerc să mă stăpânesc. La fel ca pe scenă, înainte de o audiție în fața comisiei, încerc să-mi controlez pulsul care o luase razna. Tătică-miu mă aștepta de după ușa de termopan. Îi văzusem deja pălăria. Oare îmbătrânise mult într-un an? Ajung și la mamutul meu cu bețe telescopice. Probabil pentru că era ultima oară când mai eram obligată să-l mut din loc, mă lăsase brînca. Sunt însă ajutată și intru cu rucsacul mic în plină glorie. De sub pălărie iese și tata care ține să-mi spună din prima suflare cât de panicat a fost legat de nebunia noastră cu călătoria de un an.” Mă trezeam noaptea și mă gândeam că nu știu unde ești și că nu pot veni după tine să te ajut.” Și eu avusesem vise și stresuri. Îmi era clar atunci cu cine semănam. Genele. Mă întorceam la origini. Și deodată, în fața ochilor și a minții începu să se desfășoare un covor din puf. Plonjam și plonjam și plonjam… Lumea devenea un pântec. Eram din nou în punctul zero. Punct și de la capăt.

Manu Anghelescu, În căutarea fericirii (Jurnal de călătorie în jurul lumii), Editura Brumar, 2012. Serie de articole publicate și la liternet.