Bulevardul Dragalina

✦

Până azi dimineață am trăit în micul nostru apartament cu două camere. La stânga și la dreapta și dedesubt de noi, locuiau o mulțime de alți oameni. Unii dintre ei țineau pisici, câini, canari în colivie și socri. În imediata noastră vecinătate existau șaptesprezece socri și douăsprezece animale de casă.

În general, în țara asta a noastră, locuiam cu toții înghesuiți unii într-alții. Înghesuiala avea darul să ne întărească atitudinea socialistă față de viață. În mod sigur. Mai înghesuiți de-atât n-ar fi fost posibil să fim decât trăind împreună, toată lumea de-a valma, într-un singur apartament. Așadar, certurile în gura mare dintre tata și mama se învecinau cu certurile în gura mare dintre tații și mamele unor prieteni de-ai mei.

Văzute din afară, locuințele noastre arătau ca niște cuburi mici, luminate, stivuite unele peste altele. Înăuntrul lor, adulții se ciondăneau necontenit pentru te miri ce. Privind de jos, din întunericul străzii, nu puteai să-i auzi. În schimb, tata știa cum stau lucrurile, fiindcă, pe lângă serviciul lui obișnuit, preluase și funcția de administrator al blocului și îi mai ajungea la ureche câte ceva.

(…)

Printre altele, tata era și administratorul blocului. Biroul pentru munca lui de administrator se afla deasupra apartamentului nostru, pe acoperișul întins ca-n palmă și căptușit cu un strat de smoală. Lumea vorbea că, din când în când, câte o femeie se încuia acolo înăuntru, cu el. Eu nu știu dacă o fi fost adevărat. La cină venea totdeauna la timp.

În serile călduțe de vară, când la televizor se transmiteau filme rusești, oamenii veneau să-și plătească întreținerea. Luau liftul și urcau opt etaje. Dacă liftul refuza să pornească, ei se duceau la o altă scară a blocului, urcau acolo cu liftul și apoi mergeau pe acoperiș până la biroul tatei la scara A. Formau un șuvoi de oameni în două direcții, precum curenții marini de la geografie, calzi sus și reci jos.

Ajunși în sfârșit la tata, chiriașii înjurau „blestematele de lifturi“, după care își vărsau năduful pe automobile, tramvaie, frigidere și așa mai departe. Era clar că, în statul nostru socialist, toate astea nu funcționau, iar dacă funcționau, erau exportate. Cine inventase mașinăriile acelea trebuie să fi uitat câte înjurături există în limba noastră.

(…)

Când ieșeau din biroul tatei, oamenii înjurau din nou. De obicei înjurau fiindcă tata îi anunța că, între anumite ore, se vor opri curentul și apa și că vor urma scumpiri la încălzire. Înjurăturile rămâneau aceleași, însă erau mai puține și aruncate cumva în treacăt.

Uneori, după ce toată lumea se întorsese acasă, se auzeau bătăi în ușa de la biroul tatei. Era sectoristul, care se interesa dacă tata e bine sănătos. Ceea ce dorea el să afle de fapt avea de-a face cu viața vecinilor noștri. Câteodată, omul suna chiar la ușa apartamentului nostru. Tata îi răspundea totdeauna politicos.

La noi se oprea deseori apa. Atunci, toți se apucau să ciocănească în țevi. Cu cât locuiai mai sus, cu atât ciocăneai mai tare. Uneori, când știam dinainte, umpleam toate vasele din casă cu apă. Alteori presiunea nu ajungea până la etajele de sus. Atunci zbârnâiau telefoanele, eu mă duceam la etajul cinci, să fac duș, iar mama la șase, ca să ia o oală de apă pentru supă. Mama spunea că tata n-ar trebui să înghită așa ceva, ar trebui să telefoneze la uzina de apă. Tata dădea telefon.

 

Cătălin Dorian Florescu, „Vremea minunilor”, Editura Polirom, 2013