Sănătății i se dădea o atenție specială. Regulat se mărșăluia și se cânta, se cânta și se striga „Trăiască!“, se striga „Trăiască!“ și se strângea recolta și apoi iarăși se mărșăluia. Existau anumite zile când se mărșăluia mai mult ca de obicei. Ziua de naștere a tovarășului, ziua muncii, ziua națională; atunci am dat noi dovadă de eroism și ne-am eliberat de sub jugul fascist. Fasciștii erau altfel decât noi. Veneau din Apus, însă noi nu i-am vrut, deci am întors armele contra lor. Așa ne-a povestit profesoara noastră de istorie, cea căreia îi luceau ochii într-un anume fel când se ducea tata la ședințele cu părinții. Când începea marea sărbătoare națională, înaintea tuturor defilau cei mici, numiți șoimii patriei, după ei noi, pionierii, pe urmă armata, pe urmă sportivii, pe urmă toți ceilalți. Orașul întreg mirosea îmbietor a carne friptă, iar la mesele lungi de lemn se opreau să ia o gustare festivă cei care terminaseră deja defilarea.

În fiecare an, de ziua națională, eu eram în culmea fericirii. Din cauza mirosului de friptură, care urca până la ferestrele noastre. Alergam pe balcon și simțeam cum mi se lărgesc nările ca ale lui Ferdinand, taurul cel cuminte, când adulmecă petalele florilor. Teribil îmi plac desenele animate. Pe axa principală*, care lega Gara de Nord cu Piața Operei, mesele înguste erau acoperite cu hârtie albă, iar pe hârtie rămâneau pete verzui de muștar și sticle maronii de bere. Se defila de-a lungul axei principale, prin fața tribunei de piatră albă, vizavi de Parcul Central.

Noi ne adunam totdeauna în dreapta ei și treceam către stânga. La tribună stăteau tovarășii importanți, deasupra lor steagurile fluturau cu putere, se striga „Ura!“ și „Trăiască partidul!“. Apoi, coloana se risipea.

(…)

Acum un an, au dat la televizor o transmisiune directă de la noi din oraș. L-am văzut pe Tarhuna mărșăluind a doua oară prin fața tribunei. Spusese în auzul întregii coloane că singurul lucru important pentru el e să-l vadă Anca. Anca era o fată de la școala noastră și, când se nimerea să treacă pe lângă noi, Tarhuna se făcea roșu ca sfecla.

Nu era neobișnuit să defilezi de mai multe ori. Dacă n-aveai ceva mai bun de făcut, ocoleai puțin și te întorceai la locul de adunare, puneai mâna pe portretul unui tovarăș de seamă ori înhățai un steguleț de hârtie cu coada subțire de lemn și porneai din nou. Ne rote­am într-un circuit.

Vocea de la televizor continua să laude eforturile poporului nostru.

Tata a bombănit că eforturile poporului în căutare de banane, cartofi și alte alimente erau într-adevăr remarcabile. Căci era un mister de nepătruns unde vei găsi ceva de care ai nevoie, nu puteai presupune că va fi neapărat la piață ori într-un magazin alimentar.

(…)

Tata a mai adăugat, cu un zâmbet mijit în colțul gurii, că în patria noastră socialistă cu toții ne învârtim necontenit. Noi defilam în cerc și drumul lui la muncă, în fabrică, forma tot un cerc: înăuntru pe-aici, afară pe-acolo. Când cumpăra lapte, băgase de seamă că șase oameni s-au întors în cerc, de trei ori. Fiindcă se dădea numai un litru de persoană.

Tatăl meu e un om cu umor.

*

n.r. E vorba de Bulevardul Republicii, care leagă Gara de Nord cu Piața Victoriei/Operei