În cartierul Circumvalațiunii erau mulți oameni pe stradă, din unii se vedeau picioarele, din alții burțile și din alții coapsele. Cei care aveau numai picioare erau băgați pe sub mașini Dacia, pentru că aici oamenii meșteriseră dintotdeauna, procuraseră piese de schimb, fuseseră mecanici de nevoie. La fel cum erai instalator de nevoie, electrician de nevoie, dulgher de nevoie. Trebuia să știi să faci minuni. Minunile sărăciei.

Cei cărora li se vedeau numai burțile scoteau la iveală bere, o sticlă după alta, ca prin farmec — erau și astea un fel de piese de schimb. Între înghițituri, dansau un fel de tangou pe asfalt, trei pași înainte, unul înapoi. Cei cu coapse erau fete tinere. Unde apăreau ele, aerul devenea mai dens. În lumina sărăcăcioasă a becurilor, mulți amuțeau.

Niște copii țipau, se împingeau, se trăgeau de haine, erau veseli și trăiau într-o lume numai a lor. Le ascultam glasurile subțiri, plăcute, și era destul ca să mă simt și eu mic. Mic și întru totul unul de-al lor. Când se apropiau de mașină, le vedeam chipurile și, împreună cu vocile lor, ele stârneau în mine tot felul de imagini familiare. Unii mai purtau încă uniformele de pionier, alții pantaloni de trening rupți, iar fetele fuste din copilăria surorilor deja măritate. Erau prea puțini bani pentru ce oferea prezentul. Erau atât de mulți copii la intrările blocurilor, în curți și în față, la stradă, încât, auzindu-i, ți se părea că un uriaș stol de păsări se lăsase peste oraș. De la balcoane îi supravegheau mamele și bunicile.

Nimic nu-mi fusese mai apropiat, nici la Zürich și nici în altă parte, nimic care să-mi pătrundă în suflet nefiltrat. Motorul mergea și cineva din spate m-a făcut „șofer de duminică“. Mi-am dat seama că oprisem în mijlocul străzii și că, timp de o clipă, fusesem cufundat în gânduri. Țineam volanul strâns de parcă m-ar fi ajutat să nu cad.