Monumentul Eroilor, Parcul Scudier

✦

Era august și pe deasupra orașului se întindea acea liniște care domnește când totul e cotropit de căldură. În ultimul timp mă plimbasem zilnic de-a lungul canalului, până la Parcul Central. Adesea nu întâlneam pe nimeni. Pe mal dormeau uneori câțiva muncitori sau soldați; până și țiganilor le era lene să mai cerșească. Studenții și elevii plecaseră la țară sau la mare și toți ceilalți se ascundeau în locuri mai răcoroase. Curțile din spatele blocurilor stăteau goale și asfaltul era încins.

După vizita la bunica, mi-am purtat pașii alene prin piața principală a orașului – într-o parte opera unde mama cânta la vioară, în cealaltă catedrala. Am luat-o de-a dreptul prin piață și am intrat în Parcul Central. Îmi rămânea destul timp până la întâlnirea cu Ariana.

De la intrare, o alee largă, cu dale de piatră albă, ducea la Monumentul Eroilor. Pe mijlocul ei erau straturi de flori, iar pe margine, așezate la distanțe egale, bănci vopsite în verde. Din loc în loc, vopseaua se jupuia. Imediat în spatele băncilor, porneau cărări printre copacii la umbra cărora se odihneau sau dormeau oameni. Perechi de îndrăgostiți, bețivi, țărani. Pe băncile înguste ședeau soldați în termen cu părinții, un mic ștergar așternut între ei, iar pe el ouă, carne, roșii, aduse de acasă, din gospodărie. Rareori îi vedeai stând de vorbă.

Astăzi, aici erau mai multe familii ale soldaților ca de obicei. Aveau liber de la cazarmă. Bătrânii ședeau lângă bastoanele lor maronii, unii hrăneau porumbeii. Căci porumbei aveam destui. Arșița creștea și totul părea inundat de lumină. Mi-am încetinit pașii, în fața monumentului m-am oprit și am privit în toate direcțiile. În stânga erau niște trepte, iar dincolo de ele și de stradă se aflau canalul și clubul de canotaj. Mergând de-a lungul canalului, mi-ar fi ieșit înainte sălciile, iarba înaltă, terenurile de sport de pe celălalt mal și podul de metal negru, unde trebuia să mă întâlnesc mai târziu cu Ariana. Chiar în spatele lui, era cartierul nostru.

Și la dreapta pornea o alee. Aceea nu mă interesa. De la monument începea parcul propriu-zis, teritoriul meu de hoinăreală. Acolo dalele de piatră erau rare și năpădite de iarbă și mușchi. Rămânea destul loc pentru pământul bătătorit și negru. Coroanele copacilor se răsfirau acoperind totul, chiar și pe jucătorii de șah aplecați peste mesele de beton și pe cei adunați grămadă în jurul lor. Jucătorii de șah erau mai fideli parcului decât mine. Oameni bătrâni, aveau timp.

Eu nu mă încumetam să mă apropii de jucători, eram încă prea tânăr. Treceam pe lângă ei privindu-i de la distanță și o luam la dreapta, intrând pe o cărăruie îngustă. După un pâlc des de copaci venea terenul mare de joacă, adâncit ca o groapă. Acolo, în spate, lângă felinarul cu picior înalt, a lovit-o mașina pe Mihaela, chiar vizavi de tribuna prin fața căreia vor defila prietenii mei și mulți alții, peste vreo două săptămâni.

Cătălin Dorian Florescu, „Vremea minunilor”, Editura Polirom, 2013