Sediul Comunității Evreilor / Rabinul Ernest Neumann
Continuăm turul în jurul Judenhof pe strada Mărășești până la colțul cu strada Gheorghe Lazăr nr.5, unde se înalță impozantul sediu al Comunității Evreilor. Până în anul 1905, aici erau clădiri cu un etaj care își aveau întemeierea legată de Amigo, pomenit adineaori. În 1760 s-a acordat autorizația de construcție pentru două sinagogi, una pentru ritul așchenaz, cealaltă pentru cel sefard, spațiul din Poarta Prinț Eugen fiind de acum insuficient. Alături de ele s-a construit o casă cu două etaje pentru birouri și locuințe. Cu siguranță, nu a fost o treabă ușoară. Maria Theresia, fiica lui Carol al VI-lea, domnitoare catolică între 1740-1780, era cunoscută pentru atitudinea ei ostilă față de evrei. În 1744 expulzase 20.000 de evrei din Praga și Boemia, iar Judenordnung din 1776, o serie de măsuri restrictive, i-a lovit și pe evreii din Timișoara. Cert este că rabinul ambelor comunități, Jakob Wolf, originar din Cracovia, a autentificat autorizația, iar în 1762 a inaugurat cele două sinagogi. Contractul cu constructorii a fost semnat de reprezentanții celor două comunități, sefardă și așchenază, Mayer Amigo, David Teutesak și Salamon Politzer, iar finanțarea a fost suportată de ambele comunități, în egală măsură.
Fiind interzisă ridicarea unor lăcașe de cult israelite cu alinierea pe stradă, sinagogile, de dimensiuni modeste, aveau intrarea din curte, cea sefardă pe stânga, cea așchenază pe dreapta. Cu un aspect exterior identic, sinagogile se deosebeau prin configurația și decorația din interior. Cea sefardă semăna cu o moschee, cu băncile de-a lungul pereților, cu bima în spațiul din mijloc, cu fresce murale multicolore având motive simbolice – un pocal de vin, sfeșnice, menora și texte în ebraică încadrate de ghirlande florale. Rugăciunile scrise pe pereți le serveau celor care nu aveau cărți. În subsolul uneia din sinagogi era o baie rituală (mikve), în curte se afla o fântână. Judenhof cuprindea nu numai sinagogile, ci și locuințe și birouri, o școală (heder), o măcelărie cașer, o ospătărie și, cel târziu din 1818, un spital.
În timpul bombardamentelor din 1849 (asediul cetății Timișoara), clădirile au fost grav avariate. Au fost restaurate, dar sinagoga germană devenise neîncăpătoare pentru comunitatea din ce în ce mai numeroasă. După intrarea în funcțiune a Sinagogii din Cetate în anul 1865, în fosta sinagogă s-au mutat birourile administrației. În anul 1899, comunitatea sefardă, sub președinția lui Derera Israel, cu titlul nobiliar Gyarmathai (de Giarmata), mare negustor de grâne, s-a unit cu comunitatea așchenază, după decenii de conflicte și litigii. În 1905, sefarzii, împuținați la număr, au renunțat la sinagogă. Ea a fost demolată împreună cu întregul complex de clădiri, iar pe terenul eliberat a fost construit noul sediu comunitar.
Apropo de sinagogi:
Un Robinson Crusoe evreu naufragiază și ajunge pe o insulă pustie. Mulți ani mai târziu, sosește o corabie și echipajul îl descoperă. Robinson le arată salvatorilor tot ce a construit pe insulă, printre altele, două colibe-sinagogi.
De ce două? întreabă vizitatorii mirați.
Eu merg în cea din dreapta. Cealaltă este cea la care nu merg nici în ruptul capului!
Dispunând de mijloacele de a-și edifica un sediu corespunzător poziției pe care o ocupa în urbe, comunitatea s-a adresat arhitectului Lipót Baumhorn, admirat în tot orașul pentru realizarea Sinagogii din Fabric.
Un tablou de mari dimensiuni, realizat de atelierul fotografului imperial și regal József Kossak în anul 1905, suspendat pe peretele din holul birourilor în sediul actual, reprezintă conducerea comunității israelite timișorene în sala de ședințe a vechiului sediu, luând decizia de a construi unul nou. Fotografiile-portret sunt lipite pe lucrarea pictată în ulei. În centru, în picioare, Lipót Baumhorn, în stânga lui, Nagypéli (de Pilu, comună în județul Timiș, titlu nobiliar) Salamon Sternthal, președintele Comunității. E remarcabilă atmosferă de prosperitate, distincție și autoritate. Cunoaștem patru familii evreiești onorate cu titluri nobiliare: Gyarmatai Israel Derera, Buziási Ignátz Eisenstädter, Miskolczy Eduard Gotthilf, Nagypéli Salamon Sternthal.
S-au demolat sinagogile construite în 1762, precum și imobilele, proprietăți evreiești, pe două parcele adiacente. Pe terenul format prin alipirea celor trei parcele s-a construit, după desenele lui Baumhorn și sub conducerea arhitectului Martin Gemeinhardt, o clădire deosebit de impozantă, numită Erzsébetúdvar, „Curtea Elisabeta”, de la Elisabethgasse, actuala strada Mărășești. Monumentalitatea ei e augmentată prin bovindouri și turnuri, dar temperată prin elementele asimetrice și decorațiunile geometrice, vegetale și antropomorfe, specifice stilului Secession. Intersecția dintre cele două străzi este marcată la nivelul acoperișului de un turn impunător. Admirabile sunt feroneria porții și a balustradei balcoanelor, casa scărilor cu basoreliefuri și curtea interioară cu ferestre arcuite și curbe desenate prin cărămizile aparente în zidărie.
Inaugurarea în decembrie 1906 a avut loc cu mare fast, în prezența notabilităților orașului, așa cum se petrecuse și în cazul sinagogilor. Au participat prefectul Gregor Kabdebó, de origine armenească, adjunctul său Sándor Ioanovici, cu nume de sonoritate slavă, primarul Carol Telbisz, bulgar de origine, cel care fusese prezent în Sinagoga Nouă din Fabric și în cea din Iosefin, notarul-șef Josef Geml, german, la fel ca și Rudolf Bandl, șeful poliției. Reprezentau etnii diferite, fiecare cu greutate în economie și în comerț și cu un cuvânt de spus în administrarea municipiului. Se respectau, din calcul ori din simpatie, creând un mediu în care fiecare avea posibilitatea să evolueze optimal. În cuvântarea sa inaugurală, avocatul dr. Adolf Vértes (1860-1930), ulterior președinte al comunității din Cetate, a trecut în revistă momente hotărâtoare din istoria evreilor în oraș: discriminarea din timpul Mariei Theresia, Edictul de toleranță emis de Joseph al II-lea și emanciparea politică în anul 1867, când evreii au devenit cetățeni cu drepturi egale. Cu satisfacție, recunoștință și mândrie, Vértes declara că vechiul sediu al comunității „a fost martorul… bucuriei eliberării și al nobilei competiții pe care am dezvoltat-o cu concetățenii noștri de altă credință, în scopul de a fi recunoscuți nu numai de lege, ci și în viața reală, ca adevărați patrioți și buni cetățeni, dedicați din toată inima intereselor orașului nostru”. Era discursul unui cărturar, cu citate din filosofi ca Francis Bacon și Herbert Spencer, care dădea glas coeziunii și reușitei evreilor timișoreni, precum și devotamentului lor față de oraș. Presa vremii (Temesvári Hirlap, Temeswarer Zeitung) a reprodus parțial textul cuvântării în relatarea evenimentului.
Este momentul culminant în existența evreilor în Timișoara. Perioada de înflorire va dura până în anii premergători celui de-Al Doilea Război Mondial.
La parterul sediului se găsește încăperea festivă Sala „Rabin dr. Ernest Neumann”. (n.r. a se vedea mărturii despre dânsul în articolul despre Liceul Israelit)
