Pe Bega în jos, pe un mal frumos – sau Bătrânul şi canalul

Im Sündeheim jammert und jammert eine hervorrufende Bestürzung.

Sie hat des Wildbachs Bett verlassen.

Aus Teufelskunst? Aus… aus……??????[1]

Când, în 1946, am debarcat în comuna Plopi, pe marginea Begăi, nu puteam să prevăd importanţa indelebilă pe care acest curs de apă o va avea în viaţa mea. De atunci, în apă, pe apă, alături de apă, sunt comme un poisson dans l’eau[2] – în elementul meu.

Deşi cunoscusem deja râuri mai mari, pe malul Begăi – canalul „ohne Eigenschaften”[3], cum ar fi spus Musil, dar totuşi Bega noastră – am învăţat esenţialul:

Limba maghiară care a devenit a doua mea limbă maternă după germană. Româneşte am învăţat mai târziu.

Înotatul. Deşi apa era rece, nu prea curată şi din când în când mai plutea pe ea şi un hoit, înotam toată vara. Am învăţat să înot cu un domb, un fel de tambur care nu era altceva decât cutia unei măşti de gaz, vestigiu din război. Cu domb-ul fixat pe spate nu puteam să ne scufundăm.

Şahul. Clubul de şah avea o baracă la ştrand, unde erau şi barăci ale unor fabrici timişorene, ca Dermata şi Filt, precum şi câteva private. Jucătorii în ţinută de baie veneau duminica acolo să facă picnic cu familia. Am învăţat să joc şah uitându-mă peste umerii jucătorilor şi ai chibiţilor. Auzeam expresii savuroase în toate limbile: „Kiebitz, halt’s Maul!”; „Jadupp!”; „Oh, du liebe Laura, astupa-ţi-aş gaura!”; „Ez tul sok egynek aki nekimegy a hegynek”; „Nem kell félni, csak kefélni”.[4] Fraza care a avut un impact puternic şi care mi-a servit toată viaţa a fost „Te grăbeşti ca fata mare la patul moale!” De atunci încerc să nu confund rapiditatea cu precipitaţia. Spitzer bácsi, responsabilul, striga seara: „Zárora! Ora de închidere! Sperrstunde!”, dar nimeni nu-i dădea atenţie, atât eram de captivaţi de partidele de şah!

Barca si canotajul. Pe Bega am învăţat să vâslesc şi să conduc o barcă. Canotajul a rămas sportul meu preferat, iar noi, cei din echipa mea, am rămas prieteni pentru toată viaţa, deşi locuim în ţări diferite. Când, din cauza cererii de emigrare, ca şi mulţi alţii, n-am mai avut acces la facultate, în aşteptarea paşaportului făceam canotaj pe Bega. De pe Podul Mihai Viteazul, cunoştinţele strigau când trecea barca cu echipajul evreiesc: „Hai Makabi!!!”, căci noi opt eram toţi în aceeaşi situaţie.

Kompul. Kompul sau bacul era o ambarcaţiune care se deplasa pe un cablu şi ne permitea să trecem de pe un mal pe altul, de la Plopi la Krijan Telep. Era amuzant, plăcut şi „leneş”. Uneori preluam treaba komp-istului, care desfăcea atunci ziarul în care era împachetată „szalona es hagyma vagy foghagyma”, adică slănină cu ceapă sau usturoi. Mânca, mai trăgea o duşcă de tărie şi duhnea!

Patinajul. Iarna, Bega îngheţa şi făceam patinaj. Patinele erau fixate de bocanci cu o cheie specială. Montajul nu era solid, se desfăcea şi noi cădeam. Coboram cu sania de pe dâmbul canalului de câţiva metri, era „muntele” nostru!

Bicicleta. Plimbările pe marginea Begăi, de la Nagy Kanyar până la Sfântul Mihai, la frontiera cu Iugoslavia. Când ajungeam în zona graniţei, eram obligaţi să ne întoarcem, deoarece grănicerii nu ne dădeau voie să ne apropiem de graniţă mai aproape de zece kilometri. Căci: „Tito trădătorul, care şi-a vândut poporul!”

Din când în când, auzeam că cineva a reuşit să treacă graniţa înot pe Bega… pe jumătate sub apă, căci echipament de scafandru, ca acum, nu exista.

Era o plimbare la Timiş, unde apa era mai curată. Pe drum mâncam dude, le culegeam din duzi. Gâştele mâncau ce cădea pe jos. Cum dudele erau puţin fermentate, gâştele erau cam cherchelite… Era nostim să le vezi…

M-am întors acum câţiva ani la Timişoara şi la Plopi. Ştrandul nu mai există, nici urmă de Komp, totul este plin de nămol şi stuf. Nisipul, care era transportat alene pe Bega, pe ambarcaţiuni pătrate, de către „Homokos”, este transportat în camioane zgomotoase… Unde era ştrandul mare, s-au construit „palaturile” de marmură ale unor „închiaburiţi”…Dacă începutul existenţei mele a fost legat de Prut şi Nistru, Bega mi-a pus fundamentul. Atracţia şi slăbiciunea mea pentru râuri, canale, lacuri, mare, canotaj, şah, bicicletă şi limba maghiară îşi au rădăcinile acolo, pe marginea Begăi, şi nici stuful, nici nămolul nu pot să le înece… Nu vor pieri decât odată cu bătrânul…Acum, la sfârşitul vieţii, aştept pe alte meleaguri inevitabila „Zárora…  ora de închidere…  Sperrstunde… ”

//note de subsol

[1] În cuibul păcatului, se vaită şi se vaită o mâhnire care se înalţă. / A părăsit albia torentului. / Prin vrăjitorie? Prin… prin…??? (germană; traducere literală)

[2] Ca peştele în apă. (franceză)

[3] Aluzie la romanul scriitorului austriac Robert Musil, „Omul fără însuşiri”.

[4] Expresii mai mult sau mai puţin obscene, intraductibile, în română, germană şi maghiară.