Miopie-n clar de lună

Omagiu Adinei

1994, iarna, în spatele Bisericii Millenium, în refugiul de fumat al elevilor Liceului W. Shakespeare. Nu fumez – mi-e frica de fum şi n-aş vrea să îl supăr pe tata, dar stau cu noii mei colegi fumători. Nu îi ştiu decât din septembrie, dar mi-e deja drag de ei, par de treabă. Mare noroc că biserica e aproape de şcoală, auzi liniştit când sună clopoţelul. Câţiva colegi dau fuga jos, la bar, la tanti Mariana, să îşi cumpere de mâncare şi gumă de mestecat, pentru a mai camufla fumul de ţigară. Timpul pare încăpător, e pauza mare, în 15 minute poţi să faci multe. Ramân în urmă doar eu cu un coleg.

Colegul meu, din senin: Hai să îţi arăt cartierul meu, vrei?  Eu: E deja târziu, poate e mai bine să ne întoarcem la ore. Mai avem două ore – fizică şi mate’… Decembrie, dar culmea, picioarele nu-mi îngheaţă ca de obicei. Stau timidă în bocancii mei de clasa a 9-a, alături de noul meu coleg, care pare să aibă planuri măreţe de plimbare prin cartierul Fabric. E ora 5 şi jumatăte. Întuneric, el probabil vede bine, eu deja mă simt nesigură pe paşii mei. Nici nu cunosc străzile ca să mă pot baza compensatoriu pe celălalte simţuri. Serios, hai să ne întoarcem, mă simt aiurea, eu nu am prea chiulit… Mă întrerupe şi mă întreabă răspicat, pentru a-şi clarifica parcă orice undă de îndoială sau prezumţie: Cum adică, nu ai prea chiulit…? Ai chiulit sau nu? Nu poţi avea decât un singur răspuns la chestia asta. Uşor ruşinată, pentru că încă nu îl cunosc prea bine şi nu intuiesc în ce raft evaluativ m-ar aşeza dacă aş răspunde fie într-un fel, fie în altul, îi spun sincer: Nu, nu am mai chiulit. Când să chiulesc, în a 8-a!? De fapt, ba, uite am chiulit odată toată clasa, chiar în a 8-a la final, ca să ne răzbunăm pe profa de muzică şi am jucat ‘lapte gros’ în curtea şcolii, chiar sub nasul ei… Ne-a pus pe toţi absenţi, însă a fost victorie colectivă. Înainte de a pleca fiecare la liceul ales, trebuia să răzbunăm cumva accesele ei de furie, ţipetele obositoare de soprană ratată, pedeapsa chinuitoare a trasului de păr. În mintea mea, mai aveam o răzbunare. Una personală, pe care nu am divulgat-o nimănui până acum – faptul că nu ne învăţa notele muzicale. Numai ghinion am avut la muzică. Primul prof’ ne punea, pe rând, să îi facem masaj şi uneori, deopotrivă nostalgic şi patetic, ne mai cânta Phoenix acompaniat de chitară. Profesoara răzbunată, deşi pretindea că e mai serioasă decât primul (pun pariu că nici nu îl saluta în cancelarie pe iubitorul de masaj), ne dicta despre marii compozitori. Un demers pedagogic tâmpit, mai bine i-am fi ascultat decât să scriem mecanic despre opera sau viaţa lor. Evident ne plictiseam la un moment dat şi atunci, din orgoliul monologului neascultat, urma trasul de păr. De perciuni la băieţi, de codiţe la fete… Cum să o îndrăgeşti pe doamna soprană ratată?! Noul meu coleg, impresionat: Hm, clasa tare aţi fost, ati avut ceva tupeu!… Da, am fost o clasă unită, majoritatea eram împreună din clasa întâi şi am creat legături frumoase…

OK, am înţeles, spune noul meu coleg, eşti fată, e normal să fii aşa. Nu am înţeles la ce se referă dar am lăsat-o baltă. Deci, ca sa fiu mai clar, vom chiuli cu un scop nobil şi, dacă scopul e nobil, nici nu se observă că tragem chiulu’. Intervin, îmi pare absurd ce îmi spune: Cum adică, nu se observă?! Poate nu se observă de pe lună, dar colegii şi profii vor vedea că doar nu-s tâmpiţi. Şi, mai rău, apropos de observat, o să se vadă în catalog… Tăcere. Nu-mi răspunde nimic, dar gândeşte ceva. Un răspuns. O replică tăioasă, probabil. Intuiesc o tentă misogină iminentă. E normal, eşti fată. Vorbeşti din unghiul conştiinciozităţii. Nu vreau să îi mai răspund nimic, cred că are dreptate. Sunt la liceu acum, poate un pic de libertate nu mi-ar strica. OK, ne plimbăm puţin şi ne întoarcem la ultima oră, îi spun încet, fără prea mult curaj. Dacă aş fi de acord cu tine, atunci ar râde Cioran de mine şi oricum nu e realizabilă ideea ta. Îi răspund revoltată: Ce are a face Cioran cu chiulitul nostru şi de ce nu e realizabilă ideea? Îmi place să citesc Cioran, am citit cam tot ce s-a editat la noi şi nu cred că ar fi încântat să ascult de o femeie, spune noul meu coleg, sigur pe el. Deja iritată, îi servesc argumentele conform unei logici personale: 1. nu sunt femeie, sunt fată, 2. Cioran nu era neapărat misogin, ci depresiv si atunci cand esti foarte trist vezi lumea deformată – de exemplu, fără să accepţi contribuţia copleşitoare a sexului frumos în armonia Universului (aici, fac faţă, neintimidată unui ropot de râsete) şi 3. Cum adică nu e realizabilă ideea de a ne întoarce pentru ultima oră? Ar fi un compromis colegial drăguţ – e între ce vrei tu şi ce socot eu, dupa mintea mea de fată conştiincioasă. Hm, ce zici?  Mă aşteptam să îmi dea replici dure privitoare la scrupulozitatea mea inutilă, la citate din Cioran cum ca femeia nu ar fi nu ştiu ce mare lucru pe lumea asta… Mă înşel lamentabil. Nu port ceas, d-aia nu ne putem întoarce la ultima oră şi nu ştim când se sună. Ne putem uita la lună, dar nu am fi prea exacţi. Uşurată că nu m-a făcut cu ou şi cu oţet, pufnesc în râs şi declar senin: Nici eu nu port ceas, nu e tocmai plăcut să-mi ticăie timpul pe mână. Mă uit la lună şi, fără ochelari, o văd imensă.

*

Uite, povestea din seara asta începe în jurul bisericii. Necunoscătorii spun că biserica Millenium e in Piaţa Traian. Greşit. Piaţeta care adăposteşte frumosul monument creştin şi architectural neogotic se numeşte Piaţa Romanilor. Biserica e azi cel mai mare lăcaş romano-catolic din Timişoara… Da, cred că acum e biserica mea preferată, îi spun. Până să vin să studiez la Liceul Shakespeare nu am fost de prea multe ori în partea asta de oraş, deşi sunt din Timişoara. Când am intrat în biserică, în primele zile de şcoală, m-a copleşit frumuseţea ei. Şi am nimerit exact când cineva repeta la orgă. Ador orga, o să merg la concerte, am înţeles că se ţin destul de des concerte aici, aproape ca la Dom. Eu am copilărit şi stau in zona Matei Basarab, lângă Calea Torontalului şi lângă Mehala. Ştii unde e Mehala? îl intreb pe noul meu coleg, deja drag mie. Îmi spune că a fost de câteva ori în zona aceea, dar că nu îi prea place. Ce-i drept, nu poţi compara Mehala cu cartierul tău, sunt diferite, însă ştiai că o parte din Fabric a fost numită, multă vreme, Mehala Valahă? Da, am auzit de la Rabin, dar până să îmi spună el nu ştiam. Explicaţia e că o parte din cartierul Fabric era locuit de românii ortodocşi, iar altă parte de catolicii germani. Asta pana să vină maghiarii şi ţiganii. Ei, partea unde locuiau românii ortodocşi era numit Fabricul rascian sau Mehala Valahă… Ahaaa, nu ştiam toată explicaţia, îi recunosc. O să îmi povesteşti odată de Rabin? îl întreb. Pauză. Nu spune nimic câteva clipe. Paşii ne duc tăcuţi înspre clădirea care adăpostea localul Carul cu bere. Ne oprim în faţa clădirii, care ştiam şi eu că e Palatul Ştefania şi îmi răspunde, într-un târziu: Mai vedem, dacă ne împrietenim, atunci o să am încredere în tine şi o să iţi povestesc şi despre Rabin. E o legătură specială pentru mine. O dezvălui cu greu. Chiar dacă nu a hrănit curiozitatea mea spontană, am apreciat ce mi-a spus. Şi l-am înţeles. Ceva delicat, cum e o relaţie specială cu cineva, nu poate fi divulgat oricui. Sper, însă, să nu fiu chiar oricine în toată povestea, de vreme ce ne plimbam prin cartierul pe care îl vede atât de al lui şi îmi face cunoscută o parte din istoria locului. Deocamdată, îmi place periplul nostru aşa cum e, apreciez momentul, miza mi se pare bună, iar aşteptarea pentru povestea cu Rabinul – perfect justificată. Sora bunicului meu a lucrat la Carul cu bere, mă trezesc spunând. Mai exact ce facea? mă întreabă curios colegul meu. Nu ştiu de ce, poate de ruşine, dar mi-aş fi dorit să îi spun ca era contabilă sau şefă de sală, dar îi spun frust: Servea bere… Păi atunci, ştia ea ce e viaţa, crede-mă, îmi spune matur şi sigur pe el colegul meu. Ea mai trăieşte, îi spun, dar o cunosc prea puţin, nu ştiu dacă ştie ce e viaţa sau nu, dar ai dreptate, pare să fi apreciat atmosfera de aici. E încântată că a lucrat la Carul cu bere, de parcă ar fi studiat la Harvard. Nu prea înţeleg de ce ar fi ăsta motiv de mulţumire sau mândrie… să îţi pierzi vremea servind nişte beţivani?!… Eh, fii şi tu mai deschisă, era cel mai cunoscut local din partea asta de ţară în perioada post-belică, sigur că era ceva să lucrezi aici şi nu într-un bar oarecare. Întâlneai tot felul de oameni faimosi şi interesanţi. Eu înţeleg de ce e mândră.

Ce nu înţelegeam eu şi mă tot zbăteam cu asta în gânduri era siguranţa cu care vorbea colegul meu. Avem fiecare 14 ani şi nu pricep de unde atâta maturitate şi tărie în afirmaţii. Mă întreb dacă are legătură cu Cioran. Îmi autodecretez planul de a-l citi pe Cioran din scoarţă în scoarţă. Dacă lui Cioran îi apărea, la 24 de ani, Pe culmile disperării, de ce nu ar trece colegul meu printr-o maturizare livrescă la 14 ani?! Mi se pare un proces natural. În cele 3 luni de când sunt elevă aici, nu am ajuns niciodată, la ora asta târzie, în faţa Palatului Ştefania. După ore, care se încheie seara, în jur de 7-8, iau tramvaiul 4 din faţa Palatului Steiner de pe Bvd. 3 august 1919 şi direcţia casă. Până la ultima staţie a lui 4 din Torontal, până la Ciocanul. Traseu zilnic, urmat cu rigurozitate. Acum, în timpul orei de fizică mecanică, pe care se întâmplă să o înţeleg, sunt în faţa birtului contemporan din Palatul Stefania. Geamurile aburite ascund umbre incerte. Gălăgia e un fel de zumzet familiar locului şi se acordă din timp in timp cu tramvaiul care trece prin faţa bisericii. Aud tramvaiul şi îmi aduc aminte de drumul spre casă. Fac legătura cu ghiozdanul care e în clasă. Mă trezesc spunând îngrijorată: Cum ne recuperăm ghiozdanele? Sunt în clasă. Colegul meu, senin: Repet, fii mai liberă, lasă acum gândurile inutile!… Bun, merci de sugestie, dar cum merg acasă fără ghiozdan, ce le spun alor mei?… Ce le spui?! Că ţi l-ai uitat la şcoală!… Cum adică l-am uitat la şcoală?! Ar fi pentru prima oară. Din ce motiv să îl uit la şcoală?  Văzând că mă încarc cu întrebări chinuitoare, colegul meu intervine cu o idee salvatoare, in opinia lui. Uite, eu stau foarte aproape, mai exact în frumoasa Casa Louis sau Palatul Josef Kunz. Mă furisez mâine înainte de ore la noi în clasă şi te aştept la tramvai cu ghiozdanul. E bine aşa? Hai, nu te mai opri în gânduri inutile, că mai vreau să îţi arăt ceva… Cedez, îngrijorată, dar cedez dintr-un interes firesc pentru povestea frumoasă ce mi se oferă în seara asta de decembrie. Bine, va fi ciudat ca mâine să am cărţile şi caietele pentru orele de azi, dar fie, hai sa fiu mai liberă. Dacă mă ascultă mâine, de exemplu la istorie, o să îi spun profei ceva din ce am vorbit noi azi despre Fabric. Cred că ar aprecia, pare o femeie deosebită d-na Ţundrea. De fapt, chiar cred că istoaria e mai palpabilă dacă o vezi ca liant între istoria locului şi memoria colectivă, dintre clădiri, monumente şi oamenii care au trăit în preajmă şi le-au atins.

 Înaintăm spre Piaţa Traian, pe trotuarul de lângă Palatul Stefania. E pană de curent. Nu văd mai nimic. Colegul meu are un mers sprinten, în opoziţie cu firea lui domoală. Motivat că face un bine unui necunoscător al locului, grăbeşte pasul. Îndrăznesc să îi spun: Ştii, eu sunt mioapă. Adolescentă şi mioapă, da, îmi place Eliade, nu văd mare lucru în întunericul ăsta şi nici nu cunosc străzile. Mergi, te rog, mai încet? Oprindu-se, zâmbeşte şi mă întreabă: Am văzut că porţi ochelari când scrii de la tablă, de ce nu îi porţi tot timpul dacă nu vezi? Îţi stă bine cu ochelari… Mulţumesc, dar chiar nu îmi place cum îmi stă cu ei şi nu cred că ochelarii fac combinaţie bună cu căciula, iarna…. Râde şi repetă: Da, fată. Fată, d-le, ce să-i faci? Gândire de fată. Mă distrează să văd cum gândiţi voi, fetele. Şi, mă rog, ce îţi place din Eliade?… Îi răspund fără ezitare: proza fantastică… Mda, de ce mă aşteptam oare? Eşti fată, citeşti ce e mai scurt, doar nu era să îmi spui că îţi place Istoria religiilor?!… Glumesc acum, şi mie îmi place proza lui fantastică. Ai toate volumele? Îi răspund că nu şi că am mai împrumutat de la bibliotecă ce nu aveam. Mă asigură că îmi împrumută el ce volum vreau cand am chef să recitesc. Piaţa Traian, continuă el, a fost construită ca o replică a Pieţei Unirii. Ajunşi în piaţă, îmi relatează pe scurt şi istoria Bisericii Sârbeşti. Ne aşezăm pe o bancă şi începem să schimbăm scenarii despre ce credem că s-ar fi putut întâmpla în această piaţă. Evenimente mari, cu însemnatate istorică. Uneori suntem serioşi, alteori inventăm scenarii absurde de care ne distrăm copios. Timpul curge ca un fum. Auzim, după nu mai ţin şirul câte ore, o mamă care îşi cheamă copilul acasă de la joacă. E momentul în care mă decid să merg spre tramvai, fără ghiozdan. Colegul meu ma conduce.

Ani mai târziu, etern îndrăgostită de cartierul Fabric, îl întâlnesc pe dl. Viorel Marineasa, care îmi face cadou una din cărţile lui, O cedare în anii ’20. Mă bucur nespus să descopăr poveştile dânsului despre Fabric şi rămân dependentă de obiceiul de a le reciti periodic.

*

Povestirea a fost lecturată în public în cadrul proiectul „Memoria cartierului meu”, coordonat de Asociația Culturală Ariergarda