Exilul lui Kant între patru tăblii

Clădirea cu numărul 6. Eugeniu de Savoya, desigur…

Secolul XVIII trebuie că a trecut peste strada Eugeniu de Savoya ca o trăsură elegantă orientată cu roțile spre soare, spre nou și speranță. Oamenii începeau locuirea unei străzi ce avea să încânte mii și mii de priviri în secolele ce îi urmau. Claude Florimond de Mercy, guvernatorul Banatului, a gândit la începutul secolului XVIII o nouă înfățișare a străzii, una cum nu s-a mai văzut până atunci în orașul nostru. Avea, bunăoară, bine conturată în minte viziunea unei străzi care să nu semene cu nici una dinainte. Una ce avea să devină cea mai mare și populată stradă a cartierului Cetate.

Doamne cu pălării de dantelă, cu umbrele de epocă și cu vise asemenea agățate la gât, cu secrete, dureri și bucurii pe chip, la braț cu domnii lor misterioși, prietenoși, geloși, respingători, alături de copiii lor născuți în clădirile vechi sau noi, etajate sau simple, răsfățați sau înțelepți, modești sau îngâmfați, toate figurile acestea îmi stăruie în minte fără să le fi cunoscut. Istoria înghite datele într-un gol fără margini. Timpul ia cu el chipuri, trăsături, cuvinte, păreri, impresii, clipe trăite, istoriei rămânându-i de modelat și reconstituit cu limite, ușor incomplet, părțile-i componente. Așa se întâmplă și cu istoria clădirii cu numărul 6 de pe strada Eugeniu de Savoya. Lasă în urmă numele uitate ale persoanelor ce au trăit în ea, mai ales în perioada interbelică. E ca și cum oamenii din perioada dintre războaie nu au avut timp să trăiască o viață tihnită, nu li s-a îngăduit nici măcar să rămână în mintea noastră sau în paginile istoriei. S-au sustras timpului și aducerii aminte.

Dintre toate chipurile gata de a fi date uitării, se conturează de după draperia densă care acoperă timpul, figura librarului Ede Freund. E începutul lui 1900 și lui îi stă gândul numai la cărți. E început de secol, iar el gândește viața în cadențe presărate cu filozofie germană. A citit atât de mult încă din copilărie și a strâns de-a lungul timpului atâtea cărți în jurul lui, încât singura afacere pe care o putea născoci vreodată era una cu cărți. Într-o noapte senină de iarnă a avut un vis revelator în care o voce îl îndemna să împărtășească înțelepciunea acumulată. Acest lucru era posibil numai deschizând un magazin cu cărți. Era singurul fel în care putea împărtăși oricui, chiar și necunoscuților, impresii și idei. Îi făcea o reală plăcere să sfătuiască studenții asupra unei teme de dezbatere sau studiu, să sugereze bibliografia aferentă, la fel cum se simțea minunat să recomande toate soiurile de cărți în funcție de gusturi și preferințe.

Deși e un om pozitiv și deschis spre viață, Ede nu reușeste să trăiască în afara cărților decât fugar. Și asta pentru că atunci când era copil, bunica lui, o evreică înțeleaptă și foarte citită la rândul ei, i-a spus că lumea pe care ți-o construiești citind e singura care te învață să treci prin fiecare zi și că numai Dumnezeu alături de această lume rămân cu tine până la sfârșit.

E începutul lui 1901, zi de primăvară, când Ede descoperă clădirea cu numărul 6. Se îndrăgostește  pe loc de atmosfera pe care o degajă și decide să închirieze un spațiu în ea numaidecât. O parte avea să-i devină casă, spațiu de locuit, iar altă parte – librărie. A făcut întocmai, a plătit chiria pe câteva luni și s-a apucat să-și amenajeze spațiul după bunul plac. În câteva săptămâni, cu conștiinciozitatea lui de cititor asiduu, Ede reușește să transforme spațiul închiriat într-o adevărată lume de poveste. O lume în care poți evada oricând atingând, adulmecând și cumpărând cărțile mult dorite. Construcția și designul clădirii contribuie semnificativ la a conferi imaginii un iz de vis, o vie încântare pentru ochi. Ferestrele care dau înspre stradă, precum și cele interioare poartă deasupra lor medalioane. Poarta de acces în clădire e din lemn masiv și împodobită cu feronerie artistică. Holul care te conduce la apartamentul de la etaj al lui Ede e impunător ca cel al unui castel în miniatură. Scările circulare, delimitate de fier forjat, te conduc sus, spre o priveliște care îți taie respirația. Răsare de nicăieri și, parcă totuși justificat în întreg contextul, un oberlicht de toată frumusețea, căruia timpul sau vremea îi mai sparge din când în când câte un ochi de geam. Oberlicht-ul găzduiește atât pe interior cât și pe exterior toți porumbeii din zonă. Ei se simt în siguranță aici, nu pierd deloc legătura cu cerul. De fiecare dată când privește oberlicht-ul, Ede simte că nici o altă casă nu i s-ar fi potrivit mai mult decât cea cu numărul 6. E o binecuvântare să ai cerul mereu deasupra ta și să îți petreci zilele într-un spațiu inundat de lumină.

Într-o zi, Ede descoperă că vecina lui de palier iese pe coridorul comun și privește cerul prin oberlicht după o ceartă cu soțul. După câteva săptămâni, își dă seama că femeia a dezvoltat un ritual în aces sens. De fiecare dată când certurile evident perceptibile se încheie, Ede își poate întâlni vecina, cu exactitatea unui ceas elvețian, pe casa scării. Ce mod sigur de a întâlni pe cineva cu regularitate! iși spune Ede în gând. Ar putea să o abordeze într-o zi și să-i recomande o carte despre întortocheatele căi de comunicare în căsnicie, însă îi e teamă că vecina l-ar considera nebun. Și poate nici nu l-ar mai saluta apoi. N-ar vrea să piardă salutul ei, e o femeie frumoasă. Sau poate și-ar chema disperată soțul să o apere. Asta parcă ar fi mai rău. Încă nu poate risca. Va lăsa timpul să treacă peste certuri, prin cărți și oberlicht și vede el cum evoluează lucrurile…

Pe măsură ce zilele trec una după alta în casa cu numărul 6, afacerea lui Ede cunoaște progrese remarcabile. Cărțile din librăria lui se vând ca pâinea caldă, în timp ce copiii locatarilor se împrietenesc pe viață. Ede e o persoană cumpătată și modestă, știe că orice succes poate fi înșelător și trecător, de aceea e precaut și gândește mereu noi căi de câștig. Însă tot timpul ceva care să se lege de pasiunea lui pentru cărți. Se visează predând filozofie. Crede în Kant aproape la fel de mult ca în mătușa sa. I-ar duce învățătura mai departe oricând, însă a fost mai mereu prea timid ca să își asume rolul de profesor. Și-ar practica cu pasiune profesia, însă s-ar trăda mereu prin gesturi și stângăcii de om timid. S-ar simți intimidat de studentele frumoase ca vecina lui, pe care speră în fiecare zi să o întâlnească din nou. Poate odată o să îndrăznească să îi vobească…

E deja aprilie, porumbeii duc pe aripile lor mirosul de primăvară și pofta de viață din casă în casă. Copiii devin mai zburdalnici, iar îndrăgostiții nu se satură de plimbările pe străzile mereu în schimbare ale orașului. Ede șterge praful de pe cărțile aflate înspre intrarea în librărie. Are deja o anumită ordine în care face curățenie printre tomuri. El e un om ordonat, niciodată nu se abate de la circuitul descoperit a fi cel mai eficient – cărțile de la intrare sunt expuse la două tipuri de praf, cel adus de oameni și cel ce se formează oricum odată cu trecerea timpului. Cărțile aflate înspre interiorul încăperii sunt mai protejate. Atât de absorbit de migălosul ritual de ștergere a prafului, Ede nici nu observă că de câteva minute bune se află în librărie nimeni alta decât vecina lui. Nu crede în coincidențe, însă asta e prea de tot – întrevede cu greutate printre degetele ei un I, un M și un K legat la distanță de un deget de un T. După copertă, cartea pare a fi Critica rațiunii practice a lui Kant, dar Ede refuză să creadă. Ar fi prea de tot ca frumoasa lui vecină să citească tocmai Kant! Se prezintă cu mâna tremurândă și primește în schimb un curajos: Alberta, încântată! Eternul cu ce vă pot ajuta? rupe stinghereala lui Ede în două fâșii mari și totul derivă într-o pălăvrăgeală pe cinste, cu râsete și dezbateri de care bietul Kant ar fi râs probabil ținându-se de burtă. Kant nu a călătorit niciodată, a rămas loial aceluiași loc, Konigsberg, însă în mințile noastre a hoinărit, fără voia lui, pe diferite drumuri: cele sterpe – ale criticilor rigizi, cele prea laxe – ale necunoscătorilor și cele gata oricând să atingă penibilul – ale vreunui îndrăgostit ce speră să ajungă la femeia iubită prin intermediul lui. Ede se regăsește cu stupoare pe acest ultim drum, nu se recunoaște, încurcă anii publicării celor trei Critici, se împiedică în drum spre un volum din Leibniz. Alberta uitase că Leibniz a fost un precursor important pentru Kant și Ede e în al nouălea cer că el e cel care îi reamintește. Alberta zâmbește subtil, încântată să vadă că vecinul necunoscut ei până atunci se poartă ca un copil în preajma-i.

Ei reușesc, într-un final, să se desprindă unul de altul. Alberta promite că va reveni ori de câte ori are timp. Ede e suspendat de fericire într-o lume ireală și visează cu ochii deschiși la o iubire ca-n povești. Ca-n poveștile din cărțile pe care le citea când era copil.

Oberlicht-ul ca mijloc de comunicare între singuratici

Ede pășește în zilele ulterioare întâlnirii cu Alberta cu încredere și cu convingerea că ceva miraculos se va întâmpla în viața lui. Dacă până acum nu a reușit să vorbească, să viseze, să încerce sau, în general, să creadă, din pricina timidității, de acum încolo, lucrurile vor sta diferit. Alberta i-a dat de înțeles că se poate lega ceva între ei. Ede chiar crede în ideea că o discuție aprinsă despre filozofie poate lega doi oameni cu un fir invizibil, dar indestructibil.

Într-o zi de joi, Ede îi pune Albertei în poștă un volum original din Critica rațiunii pure. A stat trei ore pe gânduri dacă să îi pună sau nu bilețel atașat ultimei file a cărții. Un bilețel școlăresc în care să îi dea o întâlnire sub oberlicht. Hm, poate soțul ei nu ar fi tocmai încântat de idee!…. În final, îi pune Albertei cartea în cutia poștală fără bilețel. E mai sigur așa. Oricum, atât cât o știe pe Alberta până acum, știe că ea va simți nevoia să îi mulțumească cumva. Poate să nici nu îi mulțumească, nu asta așteaptă, important e să apară în calea lui. Zilele trec nesigure, înecate în deznădejde, cu ce Dumnezeu m-a apucat acum la 35 de ani și tocmai cu o femeie măritată m-am găsit să încerc copilării de doi bani…, mătușa nu ar fi deloc de acord…, mi-a transmis o ținută morală impecabilă și eu am trimis-o depaaarrrteeeee! Departe e și mintea lui Ede pentru o săptămână, dă rest aiurea clienților, zăbovește fără sens pe străzi, bagă de câteva ori pe zi degetul în cutia poștală a Albertei și Kant rămâne nemișcat, sprijinit pe tăblia interioară a cutiei, la naiba!, merge la frizer fără să aibă programare după ani de zile în care și-a anunțat intenția cu aproximativ 4 zile înainte. Scandal îmi trebuie acum mie, taman când afacerea a devenit profitabilă?! Doamne, unde mi-o fi capul?… Se gândește să meargă la preot să se spovedească, dar parcă totuși nu a făcut nimic!… Întrevede obsesiv un scandal provocat de soțul gelos al Albertei și se vede cu toate cărțile în stradă. Obosit, nemâncat, speriat de absența Albertei și dezamăgit de prezența încăpățânată a lui Kant de câteva zile în cutia poștală, Ede iese pe coridor și privește înspre oberlicht. El e singurul care îl înțelege în momentele astea. Ede face parte dintre aceia care caută răspunsurile privind cerul. Poate ca și Alberta. De aceea i s-a părut miraculoasă imaginea Albertei privind cerul după cearta cu soțul. Poate căuta un răspuns, așa s-a gândit Ede atunci. Asemănările dintre oameni îi aproprie mult, chiar dacă bazăm impresiile doar pe imaginație uneori. Oricine este încântat să afle că altcineva percepe, gândește sau simte ca el. Mai ales când ești îndrăgostit. Ajungi să așezi persoana respectivă pe un piedestal pe care nici o întâmplare reală nu ar reuși. Atât timp cât poți să visezi, e bine să faci asta. Atâta vreme cât Alberta lipsește din scenariu, Ede poate să își închipuie orice. Are libertatea asta. Realitatea te trezește când crede ea de cuviință, de obicei, când ți-e lumea mai dragă. Gândul ăsta îl sperie pe Ede. Dacă tot ce îmi construiesc eu în minte cu Alberta e pur ficțional? Dacă totul e penibil în fond  și fără nici o șansă să prindă realitatea măcar de un picior?!…

La o săptămână de la exilarea lui Kant între cele patru tăblii, Ede e oprit din agonie de un gând care vine din senin. De unde altundeva ar putea să apară gândurile dacă nu din senin? Seninul cerului?… Tot ce se poate, se pare că în ultimul timp toate ideile și întâmplările au legătură cu cerul. Gândul în sine e un fel de comparație între oberlicht sau cerul văzut prin el și situația în care se găsește acum Ede. Cerul nu mi se arată liber acum, e îngrădit de un oberlicht, ce-i drept, superb, însă e totuși încătușat. Se prea poate ca ăsta să fie un semn că eu și Alberta suntem la fel – nicidecum liberi, ci reținuți de obligații, piedici, cu niște cătușe virtuale imense deasupra capetelor noastre. Cât timp Ede a fost animat de acest gând, a rămas cu piciorul suspendat în aer, deasupra unei trepte. După câteva clipe, a fost în stare să pășească cu încredere pe treapta următoare. Coboară scările pentru a merge la chioșcul cu ziare. Se anunță vreme rea la radio, vrea să vadă cu ochii lui confirmarea și în ziare. Zilele ploioase atrag întotdeauna mai mulți citititori în librăria lui. În vreme ce încerca să își pună puținele-i gânduri într-o ordine cât de cât funcțională, Ede aude ca prin vis vocea Albertei. Vine de undeva departe, înfundată. Alberta vorbește încet, dar el e în stare să perceapă și sunetele joase. Doamne, ce face iubirea cu omul!, își spune Ede în șoaptă, numai pentru el. Peste câteva secunde, o vede pe Alberta la braț cu soțul ei, ambii îmbrăcați în negru și vizibil afectați de un eveniment recent. Urcau scările și vorbeau ceva despre ploaie și moarte, că dacă plouă, se spune că lui Dumnezeu îi pare rău când cineva moare…, ceva de genul reușește să distingă Ede.  Se întâlnesc în capul scărilor dintre etaje, se salută grav. Alberta rămâne cu capul în pământ, dar salută. Ede se îndepărtează de ei gândindu-se la cât de interesante sunt legăturile nevăzute dintre oameni. Când cineva e bucuros, îl saluți cu bucurie, dacă e trist, intri pe moment în starea lui și îl saluți mai grav. Ca și cum i-ai împărtăși stările, măcar pentru câteva clipe.

A doua zi, soneria îl trezește cu emoție. E Alberta, copleșită de bucurie, cu Kant în brațe. Fără să salute, Alberta începe să vorbească în grabă de parcă timpul i-ar fugi de sub picioare. A murit un unchi îndepărtat de-al soțului meu de la Viena. Am plecat imediat, fără să te anunț. Îmi cer scuze că te-am făcut să aștepți. De fapt și pe bietul Immanuel l-am făcut să aștepte. Alberta râde ca o copilă, Ede și el. Doamne, ce prostii îți mai spun! Dar ție simt că pot să ți le spun. Soțul meu ar râde de mine. Ede abia respiră, se teme să facă vreo mișcare, nu cumva să o oprească ceva pe Alberta din discursul ei neașteptat. Acum trebuie să fug, în pauza de masă, soțul meu vine să ia prânzul. Totul trebuie să fie gata, iar supa să-l aștepte fierbinte în farfurie. Ne întâlnim deseară sub oberlicht, dacă vrei, după ce adoarme soțul meu. Pe la vreo 11. Mai stăm de vorbă despre Kant! Ede apucă să se spijine de un scaun din apropiere. Noroc cu scaunul ăla, că altfel ar fi leșinat. Își ascunde emoțiile cu mult efort și dă aprobator din cap la propunerea Albertei. Te-am văzut, spune Alberta, și tu fugi la oberlicht uneori. Eu cred că cerul e cel mai apropiat prieten.

*

Foto: detaliu interior clădire de pe str. Augeniu de Savoya