Cadenţa tutunului alunecând prin aer

Clădirea cu numărul 4 urmează Dicasterialului, imitându-i parcă dimensiunile şi forma, însă la scale mai mici. Se întinde pe două străzi, formează un colţ şi o răscruce între drumuri. Intrarea principală e din lemn, dublat de celebra feronerie artistică. Are două etaje, ne lipsesc datele despre vremea când a avut loc supraetajarea. Probabil la fel ca şi în cazul majorităţii clădirilor de pe strada Eugeniu de Savoya – cândva pe la mijlocul sau sfârşitul secolului XIX. Forme arhitecturale discrete amplifică faţada fiecărui etaj şi parcă din neant, la etajul II,  iese în afara faţadei un balcon închis, oarecum minuscul în raport cu dimensiunea totală a clădirii. Balconul e flancat pe lateral de două balcoane în fier forjat. Consolele – prezente şi ele în spectacolul arhitectural, asemenea unor palme generoase, sprijină balcoanele şi le arată lumii.

Mă gândesc să adun material pentru proiectul Ariergarda şi, cu informaţiile oferite de domnul Haţegan în minte,  hoinăresc ziua în încercarea de a studia terenul. Nu mi se deschide nicio uşă, firmele de azi au angajaţi suspicioşi şi mai puţin deschişi spre istoria locului în care îşi petrec o parte considerabilă din viaţă. Le par o ciudată, nu prea mă fac înţeleasă – ce am de gând cu tinereţea mea. Să întreb despre nişte fantome ale trecutului sau să mă distrez, dom’le?! Mă gândesc că cei care au trăit în secolul XIX au fost diferiţi, dar poate mă înşel. Am ajuns să am convingerile bunică-mii, care crede că până şi ploaia era altfel în trecut. Era mai curată, Adela, mamă, crede-mă, ploaia din ziua de azi murdăreşte! Nu ştiu, zău aşa, vine sfârşitul lumii!…

Nicio şansă să îmi împlinesc cu vreun rod activitatea de jurnalist azi. Of, Adela, îmi spun, halal convingere porţi pe faţa asta încă şcolărească! Poate un machiaj puternic mi-ar fi adus mai mult succes. În final, decât să dau de bănuit că aş fi ieşită pe teren pentru vreun furtişag, mai bine le zic că am de făcut un referat pentru ora de istorie de mâine. Mi-e teamă că voi izbucni în râs, aşa că mă abţin şi nu mai spun nimic. Aleg să tac. Am cu mine reportofonul degeaba. Poate trebuia să înregistrez tăcerea ce urma cioc-cioc-ului meu la diferite uşi sau nu-urile ce veneau în cascadă. Îmi dau seama că mi-am uitat aparatul de fotografiat acasă. Măcar fotografiam clădirea cu numărul 4 şi scriam privind fotografia. Se poate şi aşa.

Mă gândesc că noaptea o să am mai mult succes. Poate noaptea ne face mai prietenoşi, cu tot întunericul în jur, ne privim unii pe alţii cu mai multă toleranţă. Să iei viaţa de mână şi să o îmblânzeşti!… mă aud zicându-mi în oglindă, seara, în timp ce mă pregăteam să ies în oraş. O scuză frumoasă pentru a bea. Ajung în Irish Pub, cu o grămadă de prieteni şi necunoscuţi în jur. Mă aşez la o masă verde închis, ca în Irlanda, îmi spun, şi comand o bere românească. Deschid caietul primit cadou de la Ioana. Încep să scriu. Scriu despre un loc de întâlnire dintre oameni, scriu despre viaţă. Scriu despre lichide încăpătoare ca berea, scriu despre viaţă. Scriu despre oameni pe care îi revezi doar în anumite locuri, de obicei atunci când dai cu nasul tot peste viaţă. E o seară în care dau de viaţă la tot pasul. Irish Pub de lângă tribunal, cum i se mai spune, trăieşte seară de seară pe locul unde acum câteva zeci de ani funcţiona tutungeria Enyedi şi tipografia Fraţii Csendes. Frumoase sunt urmele colorate etnic lăsate de Imperiului austro-ungar! Mereu am fost mândră de ele. Toate etniile care trăiesc în oraşul meu îl fac mai gustos. Mai uşor de inspirat şi de exhalat cuvinte ca Hallo, szia, zdravo într-o singură respiraţie. Cuvintele sună bine în mai multe limbi, pe aceleaşi străzi. Numele celor care au locuit clădirea stau mărturie pentru multiculturalitatea de care vorbesc.

S-au pierdut, bunăoară, numele celor care au locuit casa cu numărul 4 la sfârşitul secolului XIX. Impropriu spus s-au pierdut, au rămas în amintirile cuiva. Cadastrul, însă, îi rătăceşte printre stânjeni pătraţi, cifre şi titluri de proprietate. De la începutul şi până la mijlocul secolului XIX, clădirea a fost locuită, în principal, de două familii Debentz şi Vlahovici sau von Vlahovits. Domnul David M.Weisz a avut o firmă în clădirea cu numărul 4. Timpul a înghiţit domeniul de activitate al firmei sale. În anul 1921, aici locuiau avocaţii P. Buro şi Gheorghe Ienovan. Doi ani mai târziu, în 1923 este amintită tipografia fraţilor Csendes, dar şi Oficiul de plasare al statului. Şapte ani mai târziu, în anul 1930, aici funcţiona tutungeria Enyedi. În anul 1941, văduva Otilia Mulh îşi începe propria afacere cu lemne de foc şi cărbuni. Dintre firmele care au mai trecut prin această clădire se numără şi firme pur româneşti, cum ar fi Economia şi Uniunea regională, mai apoi judeţeană, a Cooperaţiei meşteşugăreşti.

Pub-ul de azi aparţine unui om prietenos de etnie tot maghiară. Imi amintesc că are un nume frumos. Îl ştiu din vedere. Nu merg des pe acolo, dar îmi place mult. Muzica din Jukebox şi nostalgiile merg bine împreună, halbă după halbă… Concertele ţin pasul cu familiaritatea locului. Aici se cântă între prieteni, pentru prieteni. Din datele istorice pe care le avem despre clădirea cu numărul 4, nu se ştie de vreo entitate cu drept de cârciumărit. Irish Pub ar fi primul loc de acest fel din istoria trecută şi prezentă a clădirii. Irish Pub are deci brevetul pentru vânzarea de băuturi spirtoase. Mai multe clădiri de pe Eugeniu de Savoya au avut dreptul de cârciumărit, plătit primăriei de către proprietari, drept înnoit din timp în timp, contra unei sume în bani.

Mă afund în scaunul meu, vreau să mă fac nevăzută. Nu pentru a privi pe furiş oameni, ci pentru a privi mai îndeaproape încăperea. În afară de toate îmbunătăţirile pe care i le aducem, o clădire rămâne un personaj de sine stătător. Cu viaţa lui. Dacă muzica s-ar opri acum pentru o clipă, sigur aş putea auzi respiraţia pereţilor. Gândul îmi zboară mai departe… Toate clădirile au viaţa lor, diferită de cea a oamenilor. Toate trăiesc prin noi şi după noi. Au o viaţă şi înainte ca noi să le locuim. Tind să cred că toate clădirile au devenit înalte sau sunt mai scunde nu la voia întâmplării, ci după bunul lor plac. În funcţie de ce au transmis celor care s-au ocupat de ele. Au luat de la oameni spiritul cu care au fost plămădiţi, rămânând ca cei ce vin după să simtă asta sau nu. Timpul moare sau învie sub muzica pereţilor, cerul se ascunde în ce crăpătură pofteşte.

În timp ce visez la viaţa clădirii, cineva mă bate uşor pe umăr. Mă întorc alene şi văd deasupra capului meu o mare de flori, din spatele căreia, câteva voci învălmăşite încep să cânte La mulţi ani! Cu ochii mai mult în afara orbitelor de mirare, încerc să mă fac văzută – poate se edifică cântăreţii că nu sunt eu sărbătorita. Încerc să mă fac auzită printre zumzăte cu naturalul trebuie să fie o greşeală. Mi se răspunde prompt şi sigur: Nu e nicio greşeală, nu eşti Adela? Mă văd nevoită să dau nişte explicaţii asupra identităţii mele nominale şi asupra motivului ce mă face răspunzătoare de prezenţa mea în Irish Pub la ora aceea, la masa respectivă etc. Lumea din faţa mea mă ascultă cu neîncredere, nu crede o iotă din ce încerc să îndrug. Mă simt ca într-un scenariu străin de lumea verosimilă. Chiar ăsta e adevărul şi nimeni nu mă crede. E felul acela de surpriză care ţi se impune şi gata, mă gândesc. Trebuie să te bucuri de ea chiar dacă nu are legătură cu tine că altfel cine ştie ce păţeşti?! Iei amendă că nu te bucuri în locurile publice. Doamne fereşte de aşa ceva! În final, îi fac să înţeleagă că sunt Adela, dar nu e ziua mea şi habar nu am cine sunt ei. Ei mă asigură că ei n-ar fi avut habar cine sunt şi dacă eram Adela sărbătorita. Îmi împărtăşesc cu toată sinceritatea faptul că ei au fost plătiţi să facă surpriza şi că acum sunt prea obosiţi ca să schimbe ceva. Au căutat-o pe Adela şi în celălalt Irish Pub, acolo nu se asemăna nimeni cu mine, se pare, şi au plecat fără să mai cânte. Un spectacol în minus, îmi spun. Doamne, ce firme mai inventează ăştia!? Mă mir ca o bătrână nimerită în vremurile de azi. Ce nu face lumea pentru bani? Dar ce bucurie poate avea persoana sărbătorită să se pomenească cu o gloată de necunoscuţi gălăgioşi? Mă liniştesc la gândul că cineva o să fie foarte deranjat de un astfel de gest, chipurile surpriză, că o să facă scandal şi afacerea nu o să aibă viaţă lungă. Finit avec la comedie! Fără să îmi dau seama, toţi se aşază la masă cu mine şi încep să comande băuturi cu nemiluita. Ce trupă zurlie! Pentru o clipă, îmi îngheaţă toţi banii din poşetă când realizez că gluma poate continua şi eu voi fi cea care va trebui să plătească consumaţia. Nu, că asta ar fi culmea! Fără să cer vreun răspuns la teama mea, hotărăsc să mă simt bine – mă trezesc râzând şi contemplând saci întregi de tutun aruncaţi de la unul din balconaşele clădirii. E o glumă, probabil ca şi ce mi s-a întâmplat mie azi aici. Sau e limita aceea poroasă între realitate şi închipuire. Cineva le face o farsă celor care deţin tutungeria Enyedi. Nu o să le placă prea tare. Râsul meu poartă cadenţa tutunului alunecând prin aer.