– E groaznică statuia aia! am spus ȋncet, grăbind pasul.

Tata a ȋnceput să rȃdă. Nu ştiu cum auzise vorbele mele şoptite ȋn gălăgia făcută de tramvaiul care trecuse pe lȃngă noi. Şi-a ȋntors privirea ȋnspre clădirea ȋnaltă de la colţul pieţei, pe a cărei coamă se găsea statuia ruginită a unui bărbat ce ridica mȃna dreaptă ȋnspre cer ȋn vreme ce ȋn stȃnga ţinea ceva ce semăna cu o armă.

Cine o fi avut ideea ȋngrozitoare de a cocoţa acolo acea monstruozitate care putea să se arunce oricȃnd asupra unui copil de nouă ani care trecea prin Piaţa Traian?!

– E un zeu, mi-a răspuns aplecȃnd uşor capul spre mine. Hermes, păzitorul negustorilor, al poştaşilor şi al hoţilor… Un zeu bun de gură.

– De ce a trebuit să ȋl pună acolo să sperie copiii? Toţi zeii sunt urȃţi?

– Dar nu e urȃt. E o statuie a unui bărbat, pȃnă la urmă. Şi are un coif pe cap, care e un simbol al zeului. Eu nu mai ştiu de ce are el coiful, dar grecii ştiau şi, pentru ei, simbolurile erau esenţiale. Nu eşti tu obişnuit să vezi asemenea fiinţe cocoţate pe clădiri. Îţi imaginezi că poate veni spre tine, nu? Şi, dintr-atȃta lume, chiar de tine crezi că se va lua!?

– Zeii ar face rău oamenilor?

Tata mă trase ȋn ultima clipă din faţa unei matahale care se uita fix ȋnspre podul de peste Bega de unde veneam noi şi, probabil, gȃndindu-se la jumere care să ȋi umple burdihanul de sub geaca ȋntinsă pȃnă la plesnit, nu mă zărise. Cu siguranţă m-ar fi trȃntit pe caldarȃm dacă tata nu era atent. I-ar fi spus cȃteva vorbe grele ăluia dacă nu ar fi fost dus pe gȃnduri din cauza ȋntrebării mele.

– Păi zeii se spune că ne-au creat pe noi. Aşa că noi nu putem să ȋi acuzăm că sunt răi fiindcă nu ȋi putem ȋnţelege… Aşa, ȋntre prieteni… Să ştii că sunt zei buni şi zei răi. La fel, cȃteodată, chiar şi pe cei mai buni zei s-ar putea să ȋi considerăm tare neȋnţelegători şi răi. Aşa cum mai zici şi tu de mine cȃteodată.

M-am ȋntors iarăşi către statuia de pe acoperişul palatului. Acum era destul de departe, iar noi urma să facem dreapta la colţul pieţei şi să scăpăm definitiv de ameninţarea sa zeiască.

– Să vezi tu garguie din oraşul unchiului Nicolas, mi-a zis tata franţuzind ironic numele fratelui său ȋn ȋncercarea de a alunga teama care ȋncă mă stăpȃnea.

– Garguie? Ce urȃt sună… Trebuie să fie ȋnfiorătoare.

– Da, chiar sunt ȋnfiorătoare. Creaturi monstruoase care sperie alte creaturi rele, să nu cumva să le dea prin cap să se apropie de casele pe care ei le păzesc. Crezi că o fi pus şi unchiul vreunul ȋn pachet?

– Mergeam cu tata să luăm pachetul pe care unchiul Nicolae, ajuns la Paris după ce plecase din Timişoara cȃnd eu eram micuţ de nici nu mi-l aminteam, ni-l trimitea ȋnaintea fiecărui Crăciun. Una sau două cutii mari cu bunătăţi şi maşinuţe colorate, cȃteodată cu telecomandă.