Închisoarea Timișoarei se află pe Popa Șapcă. Cine a denumit așa strada trebuie să fi fost tare mucalit fiindcă numitul Șapcă, înainte de a deveni stareț al mănăstirii Cozia, fusese unul dintre ultimii bandiți, sau, pentru a fi drăguți, haiduci, ai Tării Românești. Din CV-ul său mai putem aminti că fusese unul dintre conducătorii mișcării pașoptiste, organizând Marea Adunare de la Islaz din 1848. Iar ca hobby avea mâncarea bună, mai ales după ce se călugărise. Ori poate că numele se dorise un exemplu celor închiși aici, la numărul 7: un ins certat cu legea poate deveni patriot și om al Domnului, chiar dacă e un mâncăcios de poveste.

Pușcăria asta se găsește la câteva minute de plimbare de centrul istoric, înspre cartierele de blocuri construite în anii lui Ceaușescu, aproape de imensul shopping center și clădirile de birouri de sticlă pline de totemuri cu denumirile unor răsunătoare multinaționale. Așezată între vechi și nou, e o clădire habsburgică, aproape romantică pe dinafară, cu o poartă ca de cetate, înconjurată de ziduri groase de beton vopsite pastel și foișoare din care privesc gardieni înarmați. Dacă nu ar fi atât de multă sârmă ghimpată, nici nu ți-ar trece prin cap că e vorba de un loc de detenție. Cum ziceau în Dosarele X… nimic nu e ceea ce pare a fi.  

„Am găsit o istorie fabuloasă petrecută în orașul tău. În preziua primului război mondial. Sunt câțiva nebuni ce vorbesc de un artefact fabulos ce s-ar ascunde pe undeva pe sub piețele Timișoarei. Cică în 2021 de aici va porni o mare fericire sau o imensă nenorocire. O luăm razna cu toții, clar!”

Em îmi scrisese pe whatsapp. Nu o făcea prea des fiindcă știa că nu îmi plăceau defel aplicațiile astea. Deja aveam vreo patru pe telefon și era ok atâta vreme cât primeam informații sau mesaje de la prieteni. Dar ajunseseră și colegii să îmi scrie probleme de serviciu și chiar se arătau iritați când le răspundeam după un ceas. Un dezordonat care nu știa altceva decât să își exhibe gândurile cretine pe toate rețelele de socializare posibile îmi explicase afectat că eram ca bătrânii ce nu pricepeau că emailul înlocuise faxul.

Iubita mea cu ochi albaștri era o expertă în investigații informatice. Când o vedeam cu câtă pricepere găsește toate informațiile și sursele fiecăreia doar mișcându-și grațios degetul pe ecranul telefonului său inteligent, mă făcea să mă simt bătrân, șoarece de bibliotecă de modă veche. Așa cum zicea și colegul meu de care am amintit mai înainte. Și erau doar șase ani între noi. O generație nu mai are acum douăzeci și cinci de ani, cum învățasem pe la istorie. Oamenii trăiesc mai mult, dar îmbătrânesc mai repede. Sau încep eu să nu mai înțeleg lumea, m-oi fi oprit din evoluție și acum îi văd pe alții trecând în viteză pe lângă mine în timp ce eu mă întreb încotro se duc.

Doamna ce se ocupa de cercul de lectură mă aștepta în poartă, așa că nu aveam vreme să îi mai trimit altceva lui Em decât un emoticon zâmbitor. Era profesoară de informatică, nu de română, cum m-aș fi așteptat, o nouă dovadă că percepția mea asupra a ceea ce ne înconjoară era departe de realitate. Ceea ce e o problemă neplăcută pentru unul ce s-ar vrea scriitor.

− Am avut noroc, îmi spuse ea trântindu-mi două bibliorafturi în brațe – lăsase jos alte două papornițe de rafie în care se găseau cărți, deci mă puteam considera norocos că nu le primisem pe alea. Ieri au găsit un tunel săpat de câțiva deținuți pe sub zidul dinspre blocurile de pe Calea Aradului. Din fericire, nu a evadat nimeni. Era cât pe ce să anuleze întâlnirea de azi. Oricum, băieții care participă la cercul de lectură nu aveau cum să fie implicați, așa că i-am convins că nu au de ce să nu ne mai permită să ne întâlnim azi. Chiar dacă unii au decenii de executat, nu sunt periculoși, vor să se reabiliteze și să profite de reducerea pedepselor pentru bună purtare.