Stai-bă-stai

Nick butona la calculator de când intrasem în cameră. Cinci minute și niciun salut. Mă ignora pe față.

Mi-am aruncat rucsacul lângă pat și am așteptat. E greu să-ți păstrezi calmul când prietenul tău cel mai bun butonează. Am rupt niște foi dintr-un caiet de curs, am făcut câteva ghemotoace și le-am aruncat spre el. L-am pălit de două ori în cap și am râs. Speram să-l enervez, dar n-a mers.

– Rahat cu ochi, am spus.

Ăsta era un joc de-al nostru, îl inventasem în clasele primare. Eu ziceam țâță de mâță, el zicea mâță de țâță, el zicea capra cu trei iezi, eu ziceam iedul cu trei capre, și tot așa. Atunci muream de râs la ore, acum împărțeam camera 143 din căminul 8 și apelam la joc ca să ne asigurăm că totul era în regulă cu celălalt. Un fel de încălzire.

– Nick, am spus. Ce dracu’ faci acolo?

– Am treabă, a zis și a arătat spre monitorul amprentat cu mii de urme de degete.

OK, avea treabă, dar îl durea gura să spună ochi cu rahat?

M-am apropiat și m-am uitat peste umărul lui. Pe ecran erau cuvinte frumos ordonate, pe două coloane, în Word. În stânga, Nume, Studii, Experiență, iar în dreapta, datele lui. Nu-mi venea să cred, Nick își făcea CV-ul! Mai aveam încă doi ani și-un pic de facultă, ne simțeam grozav și, cu toate astea, el voia din senin să devină sclav.

Bine, nu era mereu grozav – primeam bani cu țârâita, ne mai chinuiam cu restanțe, ne certam cu profii, cu administratora de cămin, cu vânzătoarele care nu ne dădeau țigări la fir, ne înghesuiam într-o chichineață lipicioasă de trei pe patru, dar, la naiba, mică-mare, era camera noastră. Aveam paturi supraetajate, scaune, masă, o rablă de calculator și un frigider Fram bușit, îl aruncaserăm pe geam, de nervi, când Hagi și gașca lui de blonzi au jucat ca pixu’ împotriva Croației, la mondialul din ‘98, 0-1, gol Šuker, din unșpe metri. Ce nebunie era în complex după ce pierdea România! Aruncam pe ferestre tot ce prindeam în mâini, de la sticle de băutură și borcane cu compot, murături, zacuscă și așa mai departe, la chestii de calibru: radiouri, televizoare, monitoare. Așa s-a prăpădit și framul nostru. Nu eram noi cei mai curajoși, dar după meci aveam multe beri la bord și asta ne-a făcut să-l luăm în brațe – l-am proptit pe pervaz, ne-am șters la gură, acum, am urlat și i-am făcut vânt de la etajul doi, și BUM, s-a-nfipt bietul Šuker în pământ ca mingea-n poarta lui Stelea, senzație, chiote, aplauze, biiis, biiis, eu aș fi vrut să-l recuperăm și să-l aruncăm din nou, dar Nick a spus stai-bă-stai, că vin europenele, Nick știa când să spună stai-bă-stai, așa că l-am adus în cameră, l-am curățat superficial, ca pe un muribund, și l-am așezat în colțul lui, lângă dulapul Toma, pe care-l botezasem cu numele unui prof nesuferit, și-l loveam ca apucații când dădeam gherlă după gherlă la table, când picam examene, sau mai rar, de bucurie, uite, când am luat amândoi cinciul la Toma ne-am bucurat nespus, așa că ne-am luat avânt, și zbang, la unison, și zbang din nou, și din nou, până am spart ușa. Pensionarul ne târâse prin trei reexaminări, nu vreau să zic cinci, e foarte ușor să exagerezi când vine vorba de studenție. Totul a pornit de când moșul ne-a prins citind pe sub bancă la cursurile lui, Nick citea Nașul, eu, Ciuma, mda, mda, bune cărți, a șuierat Toma din proteză, însă (însă!) cred că ați uitat ceva, în sala asta eu sunt naș, și pot fi și ciumă, a zis și ne-a confiscat cărțile, vi le dau înapoi după ce luați examenul.

După ce l-am spart pe Toma, am ridicat din umeri, ne-am întins pe spate și am râs și am plâns până ne-a răpus somnul.

Făceam ordine în cameră rar. Ne străduiam mai mult când venea câte o tipă în vizită, mai veneau, de ce să nu vină, urâți nu eram, proști nu eram, ochii tăi, se vede tot universul prin ochii tăi, i-a șoptit odată o fată cu părul roz lui Nick și a rămas la noi peste noapte, eu vegheam din patul de sus, la nici un metru de trupurile lor încolăcite, aș fi putut să-ntind mâna și să-i ating fetei buzele sau sânii sau mai știu eu ce-aș fi nimerit pe întuneric, poate nu s-ar fi supărat, poate mi-ar fi șoptit că se simte tot universul prin mâinile mele, și, uite-așa, m-am încălzit odată cu ei, iar peste vreo zece-cinșpe minute, când au început să se fâțâie, am prins ritmul din câteva scârțâituri de pat, mă obișnuisem deja cu playlistul lui Nick, întâi o dădea ca pe Iris, hei, hei, nașule, dă-te dumneata-ntr-o haltă jos, ăsta este trenul nostru, trenul celor fără bani, urma un Alifantis, fiori prin mine umblă și nu am trebuință, ok, ok, apoi un Strauss, aici aveam probleme, nu știam să valsez la fel de bine ca Nick și mă mușcam de degetul mic ca să nu pic de fraier, noroc că partea asta nu dura mai mult de un minut, știam că Nick vrea să dea lovitura pe Snoop Dog și îi eram oarecum recunoscător.

Am dormit iepurește, așteptam să se lumineze ca să meargă Nick la budă, Nick mergea întotdeauna la budă înaintea mea, dar acum întârzia, așa că m-am foit până s-a ridicat și a ieșit din cameră, acum, m-am încurajat, Păr-roz dormea pe spate, cearșaful o acoperea cât să-mi fie ciudă, nu vedeam nici măcar ce văzusem noaptea, hai odată, mi-am spus și am tras aer în piept. Am suflat, întâi ca un vânticel de primăvară, apoi ca un ventilator dat la maximum, dar cearșaful ăla nenorocit nu s-a mișcat. Am întins mâna, gata să-i ating buzele, dar i-am nimerit vârful nasului, cât să fii de prost, am mormăit, și mi s-a părut că Păr-roz zâmbește, așa că am coborât imediat spre scobitura gâtului, dar am înghețat – ochii negri ai lui Nick spuneau… nu știu ce spuneau, probabil stai-bă-stai. 

Păr-roz a râs și s-a îmbrăcat fără să se ferească.

– Pa, băieți, a zis și ne-a sărutat pe rând.

Întâi pe Nick, ca de adio, apoi pe mine, pe nas.

Și așa.

Nick își pregătea CV-ul și încălca pactul nostru. Căzusem de acord să nu ne angajăm până când nu jucăm cinci mii de partide de table, eram înnebuniți după jocul ăsta, băgasem 3749 de meciuri, mai aveam doi ani și trei luni de facultate, suficient timp pentru cele 1251 de partide rămase, dar uite că Nick butona și mă ignora, iar asta mi se părea lipsit de fair-play.

– Ce-ai trecut la experiență, scorul de la table? am zis.

A mârâit și a continuat să adauge date în coloana din dreapta.

– Trădare! am zbierat.

Nick s-a întors spre mine. Avea fața moale, ca și cum îi cedaseră toți mușchii deodată, ochii goi și salivă în colțurile gurii. Mi s-a făcut frig. Nu-l văzusem așa nici când murise bunică-sa.

– Ce… ce s-a-ntâmplat, am bâiguit.

Nu mi-a răspuns. Nu știam ce să fac. M-am îndepărtat, am aprins o țigară și l-am urmărit cu coada ochiului. S-a întors din nou spre monitor și a rămas împietrit. N-aveam curaj nici să înghit de teamă să nu-l deranjez, ce se-ntâmplase, ce se-ntâmplase – mi-a zis, până la urmă, foarte pe scurt, pentru că nu ne învățase nimeni să vorbim de chestii grele:

– Cred că se duce și taică-meu.

Nu știam ce să-i spun. Ai mei îmi trimiteau mâncare și ceva bănuți. Bănuiam că erau bine. Am deschis tablele și două Skol.

– Hai, am zis.

Nick a zâmbit. Am dat partida cu numărul 3750. Aș fi vrut să-i intre zarul, era într-o situație delicată. Nu i-a intrat și mi-a părut rău că nu puteam să-mi ascund bucuria.

Am dormit și nu prea. M-am gândit că ai mei erau fragili, poate chiar mai fragili decât mine. Dacă pățeau ceva, viața mi se schimba brusc. Mi-am promis că o să-i sun de două ori pe săptămână, nu o dată la două săptămâni. 

Spre dimineață, mi-a venit o idee.

Am pornit calculatorul și am găsit anunțul de angajare. Am citit cerințele. Nu înțelegeam nimic din ce voiau ăia, iar germana mi se părea imposibil de învățat.

Am făcut o copie după CV-ul lui Nick.

Programare – avansat.

Germană – mediu.

Motivație, lucru în echipă, comunicare – oho, și-ncă cum!

Am schimbat numele și încă două-trei chestii.

Bună ziua.

Atașează.

Cu stimă.

Trimite.

L-am trezit pe Nick:

– Mi-am depus și eu CV-ul la ăia, frate. O să fim colegi!

– Ce bou. Vrea să-mi ia locul, a mormăit el.

M-am așezat pe un scaun, frământând zarurile. După câteva minute, monitorul a intrat în stand-by.

Later edit:

Uite-o pe Păr-roz. Cu păr mov acum, fardată strident, năucă de la tranchilizante.

O salut cu politețe exagerată. Se oprește:

– Ai cincizeci de lei?

– Nu. Am cincizeci de ani. Bem o cafea?

Păr-mov râde tare. E mai urâtă așa, dar îmi place oricum, e din playlistul meu.

– Pa băieți, zice.

Îmi caut portofelul. Sunt mereu cu un pas în urmă.