Mihai încălecă pe bicicleta-armăsar, pornind în căutarea răspunsului la o întrebare ce nu-i dădea pace. Își propusese să rezolve ghicitoarea înainte ca prietenii lui să afle că n-a reușit încă să-i dea de capăt. Ghicitoarea lui suna așa:

Între două maluri,
Unde-s patru turnuri,
Se-ntinde o punte.
Într-un capăt,
Între doi cai,
Între soare-lună
Se-ntinde o cetate.
Peste acestea toate
Domnește o coroană.

Deşi se trudise mult, Mihai nu i-a dat de capăt. Simțea că-i scapă ceva… A căutat mai întâi pe internet, doar, doar avea să afle câteva îndrumări de folos. A abandonat repede această cale, descoperind că nu găsea acolo toate informațiile de care avea nevoie și că trebuie să caute mai serios, deși nu știa nici el prea bine ce anume caută. Apoi, a început să citească din cărțile pe care le avea despre Timișoara, despre diferite perioade istorice, despre monumentele orașului. I-a luat câteva zile bune, până când… „Stai! – își zise el, cu o exaltare reținută. Cred că am descoperit ceva, dar mai întâi trebuie să verific.”

Și așa, dis-de-dimineață, a plecat cu bicicleta, pedalând grăbit, departe de casa lui, spre cartierul Fabric, unul din cele mai vechi cartiere din oraș. A încercat să evite străzile foarte circulate și a ieșit, printre blocuri, la Podul Mihai Viteazul (n.r. actual Podul Andrei Șaguna). Și-a scos din buzunarul pantalonilor foaia mototolită, pe care scrisese ghicitoarea și a citit fiecare rând cu ochii când pe foaie, când la pod. Era, însă, un pic încurcat. Cele două maluri se gândea că le-a găsit, dar nu vedea turnurile… Apoi și-a amintit: parcă citise undeva că Podul Mihai Viteazul, numit și Podul de la Turbină sau Podul Morii, a fost construit în 1909. În perioada interbelică, adică perioada dintre cele două războaie mondiale, a avut patru turnuri cu basoreliefuri şi a fost traversat şi de tramvaie. În 1981, a fost reconstruit, iar basoreliefurile, reprezentând o figură feminină ţinând stema oraşului, un morar cu sacul de făină, un nisipar, încărcând o barcă şi un tăbăcar, au fost păstrate şi montate la capetele podului.

Cu greu a putut citi înscripția în latină: Sigili. Liber et regiae, civitatis temesvarien, adică „Sigiliul orașului liber și regal Timișoara”. Ghicitoarea se referea la stema veche a Timișoara. „Cine s-ar fi gândit că stema orașului poate fi văzută pe un capăt de pod?” își zise băiatul, minunându-se de unul singur.

Era nespus de bucuros! A plecat, grăbit, spre casă, nerăbdător să găsească explicația pentru stema ce nu se vedea bine în basorelieful de la Podul Mihai Viteazul. Nu peste mult timp, a dezlegat întreaga ghicitoare: în anul 1781, orașul Timișoara a fost ridicat la rang de oraș liber regesc, de către împăratul Joseph II, Holy Roman Emperor.

Stema sau blazonul este împărțit printr-o linie orizontală în două, partea de sus fiind, la rândul ei, împărțită în două, pe verticală. Jumătatea din stânga sus prezintă, într-un câmp udat cu sângele a nenumărați eroi din veacuri trecute, patru benzi de argint, ondulate, simbolizând cele patru râuri principale, care străbat Ungaria, de care a fost lipită provincia Timișului, împreună cu orașul Timișoara.

În jumătatea din dreapta, pe un fond auriu, se observă o pajiște verde, pe care se înalță Turnul de Apă, din piatră, cu acoperiș ascuțit. Prin poarta lui, se poate vedea o roată de moară. În partea de sus a turnului, la stânga și la dreapta, se văd două steaguri purpurii, cu o cruce argintie.

În partea de jos, la stânga se poate vedea soarele, cu chip uman, deasupra orașului, iar în dreapta e desenată semiluna, întunecată, în descreștere, ca simbol al turcilor învinși de creștini. Sub aceste simboluri, este reprezentată cetatea pregătită de apărare. La dreapta curge Bega, alimentată de Timiș.

În mijlocul blazonului, se află un scut pe care este reprezentată acvila imperială bicefală, încoronată. Pe scut, se află o coroană de aur, cu cinci crengi și cu pietre scumpe, albastre și roșii. Interiorul coroanei este învelit în purpură. Doi cai suri sprijină scutul, cu picioarele din față, cu pieptul, precum și cu unul din picioarele din spate.

Mihai era nespus de fericit şi încântat de ceea ce citise, de semnificația semnelor, a desenelor. Căutând mai mult, a aflat că există o denumire pentru studiul stemelor, blazoanelor, emblemelor: Heraldică. Numele i s-a părut potrivit − suna important, avea iz istoric și nobiliar, ducând cu gândul la vremuri glorioase și străvechi. „He-ral-di-că…”, pronunță el, cu gândul departe, accentuând fiecare silabă…