Delegațiile la Simeria îl cam plictiseau pe Iaroff, mai cu seamă în ultimii ani, în care inima începuse să îi joace feste. Serviciul în sine nu-i mai aducea nicio satisfacție. De câțiva ani avea un șef ciufut, cu care nu se prea înțelegea. Se bucura ca un copil când ciupea cinci minute de la serviciu și prindea tramvaiul „1 negru” (exista și „1 roșu”, dar avea altă rută) spre Prințul Turcesc, adică spre casă. Dacă pleca la trei fix, îl pierdea și trebuia să aștepte vreo douăzeci de minute până venea următorul „1 negru” sau să ia tramvaiul 8 până la fabrica Banatul. Dar îi plăcea mai mult să vină cu „1 negru”, mai cobora uneori la Piața Traian și îi lua ceva ălui mic sau făcea alte cumpărături. Îi plăcea forfota cartierului Fabric, în care locuia de aproape treizeci de ani. Se obișnuise să audă toate limbile aici, ba chiar și el – venit, în tinerețe, din Oltenia – prinsese niște cuvinte în ungurește de la nevastă-sa. Iar ăl mic, Silvică, venit pe lume când nu se mai aștepta, îl topea de fericire. Pentru el se grăbea zilnic de la serviciu și iuțea pasul de fiecare dată când îl vedea în fața casei lor de pe strada Tigrului, așteptându-l. Îl suia pe bicicletă și mergeau după-amiezile la cabana din Plopi unde respira aer curat și avea Bega lui dragă la doi pași. Acolo îl învățase pe ăl mic să meargă cu bicicleta și să înoate, ba îi făcuse și niște haltere micuțe, din cutii de conserve cimentate pe bare mici de oțel, să devină puternic „ca tata”. […]