Delicia

În curtea casei cu numărul 6 (despre care de abia acum am aflat că e un palat), mirosul de prăjitură era atât de prezent, încât după câteva zile nici nu-l mai simțeai. Doar exclamațiile persoanelor care pășeau pentru prima dată în coridorul lung de la intrarea, în care se aliniau tomberoanele de gunoi pline cu coji de ouă și hârtie de copt, îți mai aminteau că aici miroase bine. În capătul acelui coridor, pe partea dreaptă, înainte de a coborî în curte, se afla laboratorul cofetăriei Delicia. Un laborator la ușa căruia, în copilărie, aveam să petrec ore în șir până unul dintre cofetari se îndura să-mi pună într-o tăviță de carton marginile vreunui cremeș sau ale unui doboș, cu crema și blatul calde încă. Tot acolo, peste ani, la o masă pătată, aflată lângă ușă, aveam să ajut vânzătoarele să netezească și să sorteze grămada de bani rezultați din vânzările zilei, frecându-mi degetele după fiecare mișcare, în semn că nici o bancnotă nu s-a lipit de ele.

Vara, jocurile din curte erau însoțite de zumzetul mașinii de înghețată sau întrerupte de strigătul care venea câteodată din subsolul laboratorului: „Hei, puștime, aduceți un borcan!” Era semnalul că vom primi înghețată. Marta, cofetăreasa cu voce blândă și șolduri mari, ne umplea pe rând borcanele cu crema răcoroasă care tocmai se învârtea la ora aceea în cuva plină de gheață: vanilie, ciocolată, fructe sau fistic. Spre deosebire de produsul final, care se vindea la o tonetă aflată în fața cofetăriei, înghețata noastră avea un gust puțin sărat, care-i dădea o savoare specială și ne făcea cumva mai de-ai casei.

Cofetăria Delicia din Piața Maria era un templu al desfătărilor. Sub vitrina curbată și lustruită zilnic se aliniau prăjiturile, prezidate de coroana multicoloră a tortului Kranz care se vindea la gramaj, și dominate de tăvile pline de savarine zemoase, specialitatea casei. Fructele confiate și vișinele trase în ciocolată aveau, dimpreună cu banalul baton de ciocolată, o vitrină specială. Cofetăria, aflată la intersecția care unea cartierele Iosefin și Elisabetin, devenise un loc căutat diminețile de domni în vârstă, pentru cafeaua specială care se servea în cești de porțelan fin, dar mai ales pentru atmosfera ce amintea de alte timpuri. Încăperea cu măsuțe scunde înconjurate de taburete rotunde tapisate cu pluș roșu, care se multiplicau în oglinzile de cristal de pe pereți, devenise, inexplicabil, și locul de întâlnire al tineretului din zonă.

Aici se adunau, după-amiezile, tinerii îmbrăcați în scurte de piele purtând câte o ghitară pe umăr, ca să aștepte fetele împreună cu care porneau apoi spre cluburile de dans. Când mai crescusem, stăteam serile în fața porții, ca să pot auzi vreun crâmpei de melodie sau un fir de conversație ce răzbăteau dinăuntru când se deschidea ușa. Prin vitrina aburită distingeam siluetele care vorbeau agitat, sorbind cafele și trăgând din țigări – o lume învăluită în mister și cântece, din care mi-aș fi dorit să fac imediat parte. O lume care, la vremea când dobândisem vârsta ce mi-o făcea accesibilă, deja dispăruse.

S-a întâmplat parcă peste noapte. Deși nu-mi mai amintesc cum s-a petrecut schimbarea, cofetăria trebuie să fi fost închisă un timp pentru dezastruoasa „renovare” care a urmat.  Într-o bună zi, întrând în spațiul desfătărilor, pentru a cumpăra obișnuitul baton cu lapte – un leu cincizeci -, m-am trezit, ca într-o nuvelă fantastică, într-un hol înalt, rece și străin. Un fel de hală în miniatură pe marginea căreia se aliniau câteva pulturi sterile, cu un frigider duduitor în mijloc. Chiar și ușa dublă din perete prin care se împingeau din laborator la intervale regulate tăvile pline cu prăjituri fusese zidită.

Frumosul salon Belle Époque fusese înlocuit cu o sală de mese ticsită cu un mobilier din melamină pestriță. Perdelele de catifea, ce sporeau misterul serilor, dispăruseră cu desăvârșire, iar pe pereții albi se vedeau, ici și colo, urmele vagi ale cuielor care susținuseră frumoasele oglinzi. La început oamenii intrau din curiozitate, dar curând activitatea din laborator s-a redus considerabil doar la câteva „piese de rezistență”. Savarina, singura, a rămas regină.

Clientela obișnuită a dispărut și ea, tot peste noapte. Tineretul în compania căruia mă visam s-a mutat în centru, la Violeta, și chiar și clienții care de obicei cumpărau prăjituri la pachet s-au împuținat. Acum ușa cu balamalele neunse ale cofetăriei scârțâia tot mai rar, iar în sala rece se mai rătăcea câte un străin grăbit, care-și sorbea în grabă cafeaua și-și vedea apoi de drum. Doar un motan negru continua să-și facă la fel de imperturbabil toaleta în vitrina golașă, împăcând cele două lumi și unind parcă, în mișcările sale leneșe, ficțiunea cu realitatea.

*

n.r. Cofetăria Delicia se găsea în  Palatul Istvan Nemes, Piața Sfânta Maria, nr. 6