În drum spre ieșirea din oraș, în timp ce mașina sălta peste mormanele de gheață strânse pe bulevardul Leontin Sălăjan (n.r. actual Bv. Take Ionescu), citise raportul trimis către miliție. Îl întorsese pe toate părțile și socotise că venise momentul să se pensioneze. Astăzi parcă era mai rău ca oricând. Nu avea nici cincizeci ani, dar ridurile adânci, obrajii supți, scofâlciți, și părul alb de pe tâmple îl arătau mult mai bătrân. Era închis la fire și mormăia des. Începu să mârâie de unul singur. Plutonierul Neculai Pandele, șoferul, un bărbat solid, imperturbabil, cu părul rar și mustață, spuse scurt, din reflex:

– Ordonați, tovarășe maior!

– N-ai treabă, îi răspunse bărbatul, cu ochii în hârtii. Vezi în față, la drum.

– Să trăiți, am înțeles.

– Al dracului, mormăi iarăși maiorul.

Pandele îl privi cu coada ochiului și își mușcă buza, încurcat.

– Bă, Pandele, de ce mergem noi să vedem locul unei sinucideri? 

– Nu știu, să trăiți! Poate ca să constatăm?

– Ce anume?

Plutonierul, atent la oglinzile laterale, dădu din umeri. Era doar șofer, cândva mecanic. Uneori participa la interogatorii și atunci stătea ursuz, aproape de ușă, cu brațele groase încrucișate pe piept. Se suci către maior. Îi spuse rar:

– Că era ăla singur acolo și l-a găsit copilul. Și taică-său. E cam ciudat că atârna așa, în pădure. Eu știu…

– Ciudat, da, confirmă și Gherghel. Te-ai uitat peste raportul ăsta?

– În diagonală, să trăiți.

– Și zici că e sinucidere? Era în pielea goală.

– Și hainele unde erau? întrebă Pandele, cu ochii holbați în intersecție.

– Nu erau.

– Poate așa a venit, dezbrăcat. O fi fost nebun, presupuse plutonierul. Oricum a fost un țicnit dacă și-a strâns singur lațul. Nu credeți?

– Da, poate. Nu avea nici papuci.

– V-am zis, nebun, confirmă milițianul, sigur pe el.

– Pe frigul ăsta? insistă maiorul. Cred că oricât ar fi fost de nebun, tot ar fi aruncat o haină pe el. Îți îngheață mâinile și picioarele, Pandele, și nu mai poți lega bine frânghia. Al dracului…

Tăcură amândoi. IMS-ul negru hârâia pe șoseaua goală. Din sens opus trecea câte-o altă mașină, cu tabla sclipind înghețată.

– Știi ce e cel mai ciudat, Pandele?

– Ce anume, tovarășe maior?

– Direcția din care a venit.

– Și care e aia?

– Păi aia e… Că nu a lăsat nicio urmă.

Pandele, nederanjat, semnaliză și trase de volanul mare ca să intre pe drumul desfundat care ducea spre sat. Se asigură că nu venea nimeni apoi apăsă brusc pedala de accelerație. Spuse:

– Poate a nins și s-au acoperit.

– Nu a nins, rosti încet Gherghel, privind încruntat pe geam. Nu a mai nins de zile bune.

Pandele îi aruncă o privire încurcată și dădu să zică ceva. Deschise gura, apoi o închise la loc, nehotărât. Până la urmă întrebă:

– Cum îl chema?

– Vasile Anghelescu, domiciliat de curând în Bazoșul Nou, pe Strada Mare. Prieten cu miliția din sat.

– Furt?

– Da, hoț de lemne.