SCENA 6. EXTERIOR-INTERIOR, ZI

E seară. Cerul e senin şi începe să se întunece. Vlad şi Emilia stau la intrarea unui cinematograf şi se uită la un afiş cu o femeie zveltă şi brunetă, îmbrăcată sumar într-un fel de bikini din blănuri, sub care scrie cu litere roşii, în volute, Loana. Emilia e îmbrăcată cu un palton scurt, albastru, cu guler lat, răsfrînt, buzunare pătrăţoase şi mîneci cam scurte, care îi lasă dezgolite încheieturile mîinilor, şi o fustă largă, vişinie, cu model floral. În picioare are nişte cizmuliţe negre. Vlad poartă o geacă de blugi, blugii săi prespălaţi şi o pereche de ghete Puma albe. Aripa neagră a părului pieptănat pe o parte a frunţii îi ajunge pînă la coada ochiului.

EMILIA (ton glumeţ, dar tremurat): La ăsta voiai să mă duci? Să te holbezi la Raquel Welch?

VLAD (cu o voioşie falsă): Ei, fii serioasă! Nici n-am băgat de seamă. Era un film american. (Persuasiv:) Zău, Emi, chiar crezi asta despre mine? (Ferm:) Dacă vrei să ştii, eşti de o mie de ori mai mişto decît Raquel Welch asta! Jur pe ce vrei tu.

Replica nu are cine ştie ce efect: e limpede că nici Emiliei, nici lui Vlad nu le stă gîndul la film sau la Raquel Welch (poate doar foarte puţin). Părăsesc intrîndul ce adăposteşte panourile închise în sticlă cu afişele reprezentaţiilor şi nimeresc într-o piaţă mare, încadrată pe ambele margini de clădiri Secession austro-ungare cu trei-patru etaje şi în care roiesc haotic grupuri mari de oameni agitaţi, ce-şi caută parcă o direcţie. Clădirea la parterul căreia se află cinematograful e totuşi un bloc mai nou, din anii 1970, cu opt etaje meschine. Deasupra intrîndului unde stau Emilia şi Vlad nişte protuberanţe rotunjite şi argintii, îndesate unele în altele, formează cuvintele „CINEMA TIMIŞ“. La capătul din stînga piaţa se deschide înspre catedrala ortodoxă masivă, cu nouă turnuri, care are în spate un parc cu copaci bătrîni. Dar piaţa, toată piaţa, pînă la parc şi dincolo de el, ca şi partea opusă, din dreapta, e înţesată de lume. De undeva de mai departe se aud strigăte şi scandări.

VLAD: Ţi-am zis? Doar ai văzut şi tu: tot oraşul e aşa. Pun pariu că-l dăm jos pe…

EMILIA (îl întrerupe speriată): Şşşt! Taci, nu spune! Dacă te aude cineva?

VLAD: Cine? Ăştia de-aici? (Arată spre grupurile care se îndreaptă într-o direcţie sau alta, amestecîndu-se şi îngroşîndu-se:) Ei ce crezi că fac aici? Ai văzut ce e în Libertăţii? Chiar şi azi-noapte, dacă erai acolo… e clar că se-ntîmplă, sigur se-ntîmplă. (Îşi aminteşte şi îşi freacă umărul.) Şi-acum mă mai doare, fir-ar!

De undeva din partea dreaptă a pieţei, pe care n-o vedem încă pe de-a-ntregul, se aude un zgomot pătrunzător, de vitrine sparte şi scandări clare: „Jos Ceauşescu!“, „Jos tiranul!“, „Libertate!“. Cîţiva oameni din apropierea celor doi izbesc cu picioarele în vitrina unui magazin de lîngă cinema. Pe lîngă ei ţîşneşte o pisică tărcată, ieşită de cine ştie unde, care aleargă năucă în zigzag şi se refugiază în cele din urmă într-o gură de aerisire a subsolului. Lîngă zidul clădirii, la doi paşi de Emilia şi Vlad, stă un bărbat mai vîrstnic, slab şi negricios, cu o haină ponosită, o pălărie şi nişte ochelari negri pe nas. Lîngă el, pe dalele pieţei, e aşezat un cîntar de baie alb, iar bărbatul intonează ceva monoton, ca o incantaţie.

BĂRBATUL CU OCHELARI: Cîntarul cîntăreşte cu precizie! Verificat la Metrolologie! Cîntarul cîntăreşte cu precizie! Verificat la Metrolologie! Cîntarul…

Bărbatul cu cîntarul pare singurul om indiferent la vînzoleala din jur. Vlad îi aruncă o privire curioasă.

EMILIA: Vlad, mie mi-e frică! O să ne ridice.

VLAD (arată vajnic în jur): Pe toţi?

EMILIA (rugătoare): Hai, Vlade, hai să mergem! Aici o să se-ntîmple ceva. O să vină miliţia.

VLAD (aceaşi ton): Ei, şi? Să vină. (Liniştitor:) Nu te teme, nu se-ntîmplă nimic. (Strigă, ridicîndu-se pe vîrfuri:) Jos Ceauşescu! Jos dictatorul! (Se întoarce spre fată:) Vezi?

Emilia s-a zgribulit în palton şi îl trage de mânecă, silindu-l să plece de-acolo. Acum aparatul de filmat, urmărindu-i, dezvăluie şi capătul din dreapta al pieţei largi, unde se vede clădirea înaltă şi albă a Operei Române, cu faţada ei neoclasică de marmură şi balconul cu coloane. Dinspre o clădire de pe marginea pieţei se ridică un nor de fum gros. Vlad i-l arată fetei.

VLAD: Vezi? Arde librăria Eminescu.

EMILIA (speriată, totuşi curioasă): Sau parfumeria?

UN BĂRBAT DE LÎNGĂ EI (în trecere): Ard cărţile porcului, ’to-n cur pe mă-sa!

VLAD (voios): Emi, ăsta era de-al tău.

Fata nu îi răspunde. Cei doi se apropie de un grup de oameni care o porneşte spre Operă. În clipa aceea din direcţia fumului se aud nişte pocnete seci şi puternice, de armă de foc, al căror ecou se împrăştie în toată piaţa. Apoi alte focuri, de data asta rafale de armă automată, dintr-o direcţie incertă. Oamenii încep să fugă la adăpost. Unii rămîn însă pe loc, dezorientaţi, şi strigă iar „Libertate!“, „Jos Ceauşescu!“