Vin americanii!
Situația critică în care se afla țara căzută pradă manevrelor politice internaționale, nu aducea în acei ani nimic bun pentru populația ei. Sensul acestui joc, era o nemulțumire bizară, aproape exaltată, când se zicea, se vorbea că vor veni americanii ca adevărați salvatori. De fapt, în mintea noastră de copii, evenimentele acestea erau un amestec contagios de lucruri pe care nu ni le puteam explica. Știu doar că ne-am rostogolit dintr-o dată în mijlocul lor. Da, dar așa am înțeles noi în cruditatea noastră vitejia nebunească a avioanelor americane, care într-adevăr au “venit”.
Da, au venit, dar cum au venit? Au venit în plină zi, pe neașteptate. La început, s-au auzit sirenele (alarmele – cum le ziceam noi) și populația s-a ghemuit grăbită prin adăposturi. Pe străzi s-a așezat liniștea, iar membrii A.P. (Apărării Pasive), patrulau și-i obligau pe ultimii trecători dezorientați să se adăpostească.
Noi copiii, ștrengari din fire, orice eveniment nou ne trezea curiozitate. Astfel că, împotriva disperării mamei, ne-am cățărat în dudul din fața casei, de unde aveam posibilități largi de observare în cele patru zări. Ne aflam ca într-un turn de control.
Apoi a urmat sosirea avioanelor din vest. Pe cerul senin de vară, pe fondul albastru de Voroneț, la peste zece mii de metri altitudine, ele păreau niște puncte argintii. Fuselajele luminate de soare aveau aceste sclipiri. Înaintau grupat însoțite de o escadrilă de avioane de vânătoare, care își schimbau mereu direcția de zbor ocrotindu-le. Parcă erau niște bondari răzvrătiți.
În momentul în care au ajuns deasupra gării „Domnița Elena” (actualmente Gara de Nord) s-au rupt din formație câteva bombardiere, egale ca număr, și înaintând paralel și la mică distanță, au aruncat “ajutoarele” (bombele) care au distrus pe rând casă cu casă, de pe actualul bulevard General Ion Dragalina, începând de la gară până la canalul Bega, unde pe partea stângă exista pe atunci Fabrica de lapte și produse lactate a orașului. Au scăpat de bombe doar vechea cantină a Electromotorului, Policlinica CFR de pe colț și clădirea alipitǎ, fostul Hotel Nord. Nori grei de fum și flăcări s-au ridicat simultan din toate clădirile distruse, întunecând cerul. Întreaga activitate stradală și feroviară au fost paralizate.
În gară a căzut o singură bombă exact peste o locomotivă cu aburi, (căci pe atunci nu existau cele Diesel, iar cele mai rapide erau locomotivele “Pacific” cu viteza maximă de 110 km/oră), care tracta o garnitură de vagoane de marfă încărcate cu muniție de infanterie.
Bomba a despicat locomotiva în două, exact între vagonul de cărbune și cabina mecanicilor. Pe șine a rămas doar tenderul și roțile locomotivei, iar cazanul de aburi a fost proiectat în cei doi plopi înalți din dreptul poștei CFR. Ciuruit cazanul a rămas suspendat în crengile plopilor. Curios! Se spune că lemnul plopului este de esență moale, nerezistent, lucru care ne făcea să ne punem întrebarea cum rezistă la greutatea cazanului locomotivei.
După terminarea misiunii, bombardierele s-au regrupat și au dispărut la orizont. Tunurile antiaeriene s-au dovedit neputincioase pentru o așa înălțime. După terminarea bombardamentului, sirenele au sunat “încetarea”. Din adăposturi, lumea a ieșit înspăimântată, iar străzile s-au trezit din nou la viață.
Cățărat în dud, am rămas blocat de ceea ce văzusem, sau poate creierul meu, zdruncinat de zgomotul exploziilor, intrase în amnezie pe care o depăși-i cu greu față de ultimul bombardament. În orice caz, tot ceea ce s-a întâmplat atunci m-a marcat enorm. Să nu mai spun că, imediat după bombardament, împreună cu doi prieteni am tras o fugă până în gară curioși să vedem ce s-a întâmplat, iar ceea ce am văzut a fost un vis urât. Realitatea nu mai putea fi schimbată. Să vezi o stradă distrusă și să te gândești că acum cincizeci de minute o văzuseși în picioare, iar acum era un cimitir de ruine. Știu că mereu îmi ziceam, ce bine că n-am locuit în acele case! Și m-am bucurat sincer că eram în viață și ce prețioasă era ea pentru că făceam parte din ea. Așa s-a făcut că judecata a rămas în același contururi.
Peste câteva zile însă, într-o noapte, m-am trezit dintr-un somn cu un vis groaznic. Am visat acel bombardament și mi-a fost foarte greu să-mi potolesc bătăile inimii. De fapt, nici până azi nu am uitat acel bombardament, mai ales că era considerat “ajutor american”. Și vă spun sincer că numai după ce am văzut acel dezastru, mi-am dat seama cum arată moartea, pe care poate am întâlnit-o, dar nu ne-am cunoscut și căruia i-am cerut în gând să mă lase să mai trăiesc puțin. Știu doar că am văzut morți și răniți pe care lumea îi privea cu spaimă, sau poate cu milă, și atunci mi-am spus că nu e bine să mai vină americanii!
