Mai 1993 – Somnul din parc
Mai rămâne puțin și se termină primul an de facultate. În Timișoara a fost o iarnă și o primăvară mai lungă ca de obicei. De abia aștept o zi mai călduroasă ca să pot să fac, ca în fiecare an, ritualul meu de legătură cu natura renăscută. Astăzi este ziua mult așteptată. Soarele începe să prindă putere și încălzește aerul. În parcul de lângă râul Bega începe să se simtă parfumul pomilor înfloriți. Îmi caut un loc mai retras între un gard înalt de cedru verde și un brad ornamental. Iarba este proaspătă și miroase minunat. Mă întind pe ea cât sunt de mare și adulmec aerul înmiresmat. Într-o relaxare totală, simt o pace eliberatoare care mă cuprinde și se varsă în inimă. Lumina lină a soarelui îmi mângâie obrajii în timp ce-mi trag gluga hanoracului pe cap și mă las purtat de visare în somnul liniștitor. Adorm pe iarba proaspătă, îmbătat de iubirea care mă prinde în brațele ei mângâietoare. Liniște … Bucurie … Pace…
După o oră de somn, mă trezesc amețit de acea stare de bine. Atâta bine… Mă dezmeticesc puțin, admir iar frumusețea primăverii din orașul florilor și mă duc la Catedrală să-i mulțumesc Domnului pentru frumosul cadou pe care mi l-a dăruit. Când intru în biserică, am impresia că plutesc, că sunt purtat de brațe nevăzute până în mijlocul naosului. O rază de soare luminează icoana de pe amvon, invitându-mă parcă să o privesc și să o sărut. Liniștea din interiorul Catedralei se lua de mână cu liniștea din inima mea, atrăgându-se tot mai mult una pe cealaltă până la îmbrățișarea de dincolo de lume. Plutind până în fața iconostasului, simt brațele părintești care mă primesc la sânul lor. Am rămas acolo pironit în dragostea aceea, în întrepătrunderea minunată a mirosului florilor de primăvară cu parfumul de tămâie și de mir al Părintelui nostru drag.
Cum voi putea să-ți mulțumesc pentru darurile Tale cele fără de număr? Nu știu. Tot ce pot să fac este să-Ți mărturisesc recunoștința mea printr-un sărut încărcat de lacrimile inimii mele îndrăgostite și să-ți spun că Tu ești Stăpânul sufletului meu. Știu acum că orice aș face în viață, oriunde aș fi, oricâte greșeli sau frici aș avea Tu mă poți salva. Nu mai sunt orfan pentru că Tu ești Tatăl meu drag. Și așa, într-o doară, mă întorc la mica mea viață, ba purtându-Te în suflet, ba uitându-Te, dar știind de acum că fără Tine viață nu este, Tu, împărăție și Timișoară a inimii mele.
