Martie 1996 – Călugărul bătrân și pătura

Timișoara este frumoasă în orice anotimp, dar îmi place în mod deosebit primăvara. Deși primele semne ale ei încep să apară, diminețile și serile sunt încă zgribulite. După ce mă trezesc, mă duc la Catedrală. Mă las spălat pe suflet de rugăciunile sfântului Iosif cel Nou de la Partoș, sărut apoi mâna Celui ce a inventat sărutul, îi sărut veșmântul celei care m-a primit în casa Fiului său și, la sfârșitul Sfintei Liturghii, mănânc pâinea sfințită împărțită de preot. Mă închin la plecare și ies în orașul care se punea în mișcare.

Înainte să merg la cursuri, decid să mă plimb prin parcul cu mesteceni majestuoși din spatele Catedralei. Admir crâmpeiele de primăvară din parcul aproape gol: iarba de un verde proaspăt și parcă luminoasă în bătaia razelor de soare, mugurii gata să explodeze în evantaie de viață… E liniștitor și revigorant în același timp.

Pe una din băncile din parc văd un bătrân culcat, cu un sac de rafie sub cap. Are pe el un costum negru, ponosit și petecit. Pantofii învechiți și-i dăduse jos din picioare și erau aranjați lângă o sacoșă la picioarele băncii. E frig afară. Mi se face milă de el. Are capul descoperit. Părul și barba îi sunt albe ca zăpada.

Cum nu stau departe, mă întorc repede acasă, iau o pătură de la mine din cameră și mă întorc în Parcul Catedralei, la bătrân. Mă apropii de el și-l acopăr cu pătura. Mă retrag discret, dar el deschide ochii și se uită lung la pătură. Sper să nu mă vadă. Prea târziu! Bătrânul se trezește. Vreau să plec, însă mă oprește și-mi cere să mă așez puțin lângă el.

Facem astfel cunoștință. Îi spun că sunt student la Teologie în anul II. El, ținând pătura strânsă la piept, îmi povestește că merge până la casa părintească din satul său natal, undeva prin județul Timiș. Aștepta trenul de după-masă și s-a gândit între timp să facă o vizită la Catedrală și în centrul Timișoarei. Îmi spune că îi era dor de Timișoara. Din vorbă în vorbă, îmi dezvăluie crâmpeie din viața lui și cine e.

În tinerețe, după ce a terminat liceul Loga din Timișoara a continuat studiile la facultate. În anii ’50, îmi relatează, a avut loc o revoltă a studenților timișoreni contra comunismului. Autoritățile de atunci i-au arestat pe mai mulți dintre tineri. După ce i-au anchetat, unii, printre care și el, au fost trimiși în lagăre de muncă. După mai multe peripeții, bătrânul ajunge la Aiud și întâmplarea face să fie în aceeași celulă cu Nicolae Steinhardt.

Bătrânul continuă să-mi povestească de monahul de la Rohia, de cît era de grijuliu cu ceilalți deținuți politici, de cât era de erudit, de poeziile pe care le-a învățat de la el etc. Îi mărturisesc atunci că am citit ”Jurnalul Fericirii” și că am fost impresionat de camaraderia deținuților care, deși făceau parte din confesiuni diferite, din pături sociale diferite sau aveau nivele de cultură diferite, au făcut front comun, dovedind că iubirea poate învinge chiar și în fața barbariei din pușcării.

Bătrânul, strângând pătura la piept, îmi spune: ”Lecție greu de învățat este ce spui tu acolo. În celulă, suferința comună ne unea și camaraderia noastră era ca un fel de reacție de rezistență la iadul acela. Nu e însă ușor să înveți sacrificiul de sine și să te lași pe tine pentru celălalt. Totu-i bine și frumos în vorbe, dar, când gardianul te întreabă, țipând amenințător, dacă tu ești cel ce ai vărsat gamela de apă pe jos și știi că iei bastoane pe spate ca să-l scutești pe altul să le ia, atunci vezi dacă ești capabil să iubești. Aceea este iubirea. Iubirea este dăruire și uitare de sine, dragul meu.” Văd că amintirile îl fac să se îndrepte de spate de parcă atunci ar fi luat pe spate bastoanele de care chiar vorbise.

Continuând să-l descos pe bătrân, fiind curios să-mi spună cât mai multe din ce știa și învățase în viață, aflu că și el e un călugăr de la Mănăstirea Rohia. Îl întreb dacă știe cum a fost botezat Nicolae Steinhardt. ”Sigur, dragul meu, stăteam de pază la ușă când a fost botezat ca să nu vină gardianul. Dosiserăm o cană de apă special pentru asta și preotul a spus formula de botez, turnându-i-o pe cap. A fost un moment emoționant pentru noi toți. Un fel de victorie a sufletului contra bastonului și a cizmei. Eram toți fericiți, de parcă ne crescuseră aripi, nu altceva.” Îi văd fața înflorind la activarea acestor amintiri.

Mai stăm puțin împreună și apoi îi spun că trebuie să mă duc la cursuri. El insistă să îmi dea înapoi pătura. Îl rog să o păstreze în schimbul frumoasei mărturisiri pe care mi-a făcut-o. Ne luăm rămas bun și apoi fiecare rămâne cu ale sale.

Mai târziu i-am căutat numele printre tinerii deținuți la Timișoara în acea perioadă. L-am găsit printre studenții arestați. Îmi va rămâne toată viața în minte ce mi-a spus la un moment dat bătrânul: ”Pe Dumnezeu nu-l găsești decât după ce ți-ai rupt gâtul tot căutând viața primprejur și nu o găsești. Dar mai este o cale, spunea uneori părintele Nicolae: decizia fermă și inflexibilă ca orice s-ar întâmpla cu tine în viață, niciodată să nu-ți pierzi încrederea în iubirea Domnului pentru Tine.”

Simțeam gândul bătrânului ca fiind eliberator și pacificator. Voiam să cred că iubirea Lui este și începutul și sfârșitul căutărilor mele. Câtă pace din partea gândurilor materialiste are sufletul care a simțit măcar o dată iubirea și care este convins până în profunzimea sa cea mai adâncă că are deja în iubirea aceasta tot ce-i trebuie…